Votati cu Gilda si piticii!

Desi am inceput acest blog din placere si mai putin din dorinta de a castiga ceva anume, anul asta m-am decis sa-l scot in lume si l-am inscris la concursul Roblogfest.

Asa ca, daca va face placere sa cititi aventurile Gildei si parerile piticilor, va rog sa dati click pe banner-ul Roblogfest din dreapta, de sub blogroll, si sa-i votati. Singurul inconvenient este ca trebuie sa va faceti cont, dar dureaza putin (doar cateva campuri de completat si sa confirmati adresa de mail). 

Perioada de vot este intre 11 si 18 martie. Daca ma calific in primii 15, va exista si a doua etapa dar… asta depinde numai de voi.

Votati finetea, eleganta, zenul si umorul subtil! 😀

Va multumesc!

S-avem pardon!

In dimineata asta, o domnisoara din metrou m-a calcat pe picioare atat de tare ca mi-a razuit oja de pe unghii. Se grabea, mi-a aruncat justificator peste umar cand eu am apostrofat-o cu un „Auu!” acuzator. Am rezistat tentatiei de a-i da un branci discret pentru a o ajuta sa iasa mai repede din vagon, deoarece m-au asaltat instant nenumarate amintiri despre cum am fost calcata, lovita, impunsa etc. de oameni care se deplaseaza senini si impasibili prin viata de parca le-ar fi cumparat mamica lor metrou.

Ati observat, de exemplu, indivizii care au o umbrela din aceea cu maner de lemn care nu se pliaza? In loc sa o tina cu varful in jos si sa o manevreze cu atentie, ei se poarta de parca ar fi la turnir si ar vrea sa infiga lancea in dusman. Mi s-a intamplat de nenumarate ori sa ma aflu pe scara rulanta in spatele unui ucigas cu umbrela si acesta sa-i schimbe brusc pozitia la orizontala riscand, in cel mai bun caz, sa-mi ridice fusta sau, in cel mai rau caz, sa-mi scoata ochii ca rromanca aia din Italia, stiti voi, aia care i-a bagat unei fete umbrela in ochi de trei ori… din greseala.

Sau specimenele care se urca in metrou sau autobuz cu sacose  uriase si genti de voiaj. Astia nu cara niciodata rosii, haine, betisoare pentru urechi sau altceva moale si pufos. Nu, ei cara oale de inox, tevi, ciocane, arme, seifuri si alte obiecte dure si/sau colturoase care inevitabil se impiedica de gambele si eventual coastele celorlalti calatori.

Alte favorite de-ale mele includ: tutele domnisoarele care isi rearanjeaza parul pe spate in plina aglomeratie, biciuindu-te cu pletele peste fata desi tu nu ai chef de jocuri erotice; cocalarii domnii care se apuca de barele de deasupra ta izbindu-te ritmic cu cotul in cap in functie de miscarile metroului; neanderthalienii gentlemanii care isi fac loc in multime cu coatele sau te apuca barbateste de umar si te dau ferm la o parte ca sa treaca; terminatii emo elevii silitori care isi pastreaza ghiozdanul in spate chiar daca e aglomerat si stalcesc fetzele amaratilor mai mici de statura care se afla in apropierea lor; grupurile de retardati colegi de santier care se imbrancesc sau se joaca de-a lovitul cu pumnul in gluma si ameninta integritatea fizica a celor din jur… Sa mai continui?

Dar ceea ce ma scandalizeaza nu sunt incidentele in sine (unele partial scuzabile din cauza aglomeratiei), ci faptul ca acesti toparlani concetateni fie nu se sinchisesc niciodata sa-si ceara scuze, fie au o reactie ofensiv-agresiva daca le reprosezi ceva. Spre exemplu, cand un nene de varsta mijlocie m-a lovit rau cu sacosa peste genunchi (sacosa in care avea, probabil, o masina de cusut) iar eu i-am atras atentia ca m-a duruut!, s-a rastit la mine: „Pai daca stati asa?!”. M-am uitat la corpul meu: stateam asezata cu picioarele bagate sub scaun. Era vina mea ca nu gasisem o modalitate sa-mi pliez si genunchii dedesubt, nu? Totusi cea mai ireala replica mi-a fost servita la piata, cand stateam la coada la o taraba iar o tanara mamica a trecut cu caruciorul cu copil in el peste un picior de-al meu. Cum credeti ca a ripostat (tot ea)? „Pai daca va tineati piciorul asa departe!!!”. ASA DEPARTE?! Fata de…?  

Ca sa n-o mai lungesc, oamenii de genul asta sunt echivalentul pietonal al soferilor care nu se asigura cand schimba banda sau te calca pe trecere si tot ei te-njura. Tare mi-e teama ca intr-o buna zi o sa vin de la serviciu obosita sau nervoasa si o sa-i bag umbrela in k.u.r. lui nenea care ma loveste cu ea peste spinare fara sa spuna „pardon”. Tineti-ma ca dau!

Poza de aici.

Gilda si visinele

In caz ca nu stiati, ma mai cheama si Gilda, deoarece se pare ca bunica mea dinspre mama avea o slabiciune pentru opera lui Verdi in care apare o domnisoara cu acest nume (cel putin asta e explicatia pe care am primit-o prima data cand mi-am dat seama ce nume posed si am protestat indignata). Niciodata nu am reusit sa ma identific cu acest nume, sa-l recunosc ca facand parte din mine, asa ca de obicei il folosesc ca sa vorbesc despre mine la persoana a treia cand fac cate-o prostie. Gilda a zgariat masina de gard, Gilda a spart farfuria, Gilda s-a indragostit de echivalentul Baronului Munchausen… intelegeti voi. E un pic cam split personality, dar omul are nevoie sa se mai si detaseze, nu? Asa ca astazi o sa va povestesc despre ce-a facut Gilda cu visinele.

Gildei (si Iuliei, de fapt) ii plac foarte mult visinele si mananca orice visina care ii intra in raza vizuala. Marti seara, Gilda s-a dus la piata sa-si mai cumpere niste visine si a ajuns la taraba unei tanti care mai avea o gramajoara (asa i s-a parut Gildei) de visine incredibil de mari si atat de coapte ca erau aproape negre si pe care le vindea cu pretul de 6 lei/kg. Gilda a cerut visine de 10 lei, dar tanti i-a zis ca daca le ia pe toate, i le da cu 5 lei/kg. Gilda nu a apreciat corect gramajoara de pe taraba si a acceptat deal-ul, dupa care s-a trezit cu o sacosa uriasa in care erau 4 (patru) kilograme de visine. Gilda s-a tarat acasa cu sacosoaia si a mancat visine la cina 3 seri la rand, pana cand corpul ei i-a transmis ca e satul de atata hrana sanatoasa si i-a cerut o friptura de porc. Din pacate cantitatea de visine nu se diminuase semnificativ, asa ca Gilda s-a apucat de gatit. Ea a facut o oala de compot de visine, operatiune care nu s-a soldat cu raniti si pagube materiale, insa deoarece visinele din sacosa se incapatanau sa ramana intr-o cantitate apreciabila, Gilda a facut si un fel de prajitura dupa o reteta gasita pe net. Prajitura presupunea sa se amestece o cana de seminte de floarea-soarelui, o cana de pesmet sau biscuiti sfaramati si 3-4 cani de visine curatate de samburi. Asa ca Gilda s-a apucat sa curete visinele de samburi folosind o clama de par (dezinfectata in prealabil, deoarece Gilda nu e complet tampita). Cu aceasta ocazie, Gilda a stropit cu suc de visine peretii, tavanul, usa de la intrare, casa scarilor, televizorul si laptopul, si in plus a scapat pe jos cam un sfert din biscutii sfaramati. Intr-un final apoteotic, Gilda a facut o papaleasca din visine, biscuiti si seminte si a aruncat-o in frigider inainte sa se prabuseasca de epuizare.

Acum Gilda trebuie sa se mai lupte inca vreo 2 zile cu compotul si prajitura dementa sau sa le doneze cainilor maidanezi din spatele blocului. Si ma credeti daca va spun ca tot i-au mai ramas niste visine?

Fatal-fatal, da’ sa stim si noi

Knowing (tradus la noi, ca de obicei, cat mai telenovelistic , „Numere fatale”) este un film jumate thriller, jumate documentar si jumate SF 😉 care ne avertizeaza, in esenta, ca exploziile solare ne vor praji fundurile. Inainte sa-l comentez, o sa va dau un link catre un articol din New Scientist, care ne spune ca probabilitatea sa se intample asa ceva nu e deloc neglijabila. Niste rapoarte NASA prezic ca in toamna lui 2012 (calendarul mayas rings a bell?) furtunile solare ne vor face varza retelele de electricitate si comunicatii iar efectul ar putea fi catastrofal pentru ca ar afecta profund modul nostru de viata: ca un singur exemplu, daca se opresc sondele care extrag petrol nu va mai fi benzina, nu se vor mai putea transporta alimente, nu se vor mai aproviziona supermarketurile si in acest caz probabil doar Obama nu va face foamea. Deci  daca n-or sa ne faca friganele radiatiile, o sa avem multe alte alternative de moarte lenta si chinuitoare. Pentru mai multe detalii optimiste, puteti citi tot articolul aici. 

Acum ca v-am captat atentia 😀 sa reluam comentariul despre Knowing. Cu 50 de ani in urma, elevii unei scoli primare fac o „capsula a timpului” plina cu desenele lor si o ingroapa in curtea scolii pentru generatiile viitoare. Toti copiii deseneaza roboti si nave spatiale, numai o fetita usor disturbata umple o foaie cu cifre fara sens. 50 de ani mai tarziu, adica in toamna lui 2009, elevii aceleiasi scoli dezgroapa capsula, iar foaia cu cifre ajunge la baietelul unui profesor de astrofizica (Nicolas Cage). In cursul unei nopti bahice, profesorul se apuca sa studieze numerele si descopera cu groaza ca toate succesiunile de cifre indica datele cand s-au produs diverse catastrofe, accidente sau acte teroriste, plus numarul exact de morti. El ajunge la concluzia ca mai sunt 3 evenimente tragice care urmeaza sa se intample si de-aici incepe o cursa nebuneasca prin care incearca sa preintampine dezastrele. 

Filmul incearca (dar nu reuseste foarte bine) sa puna pe tapet niste intrebari vechi de cand lumea: Se poate opune un om destinului? Totul este predestinat si se intampla cu un scop sau suntem doar victimele hazardului? A aparut viata pe Pamant dupa un plan sau a fost o greseala, o coincidenta? Si distrugerea Pamantului are vreun sens, este prestabilita sau e tot un accident al naturii? Lucrurile se cam transforma insa intr-o peltea SF ieftina deoarece, in incercarea de a aduce o raza de speranta, in sensul ca se vor salva totusi niste oameni de la distrugere, producatorii au bagat si niste extraterestri in film si au stricat astfel credibilitatea stiintifica a faptelor prezentate.

In afara de finalul tras de par, Knowing este totusi un film bun de actiune si suspans, are un fir narativ interesant, un ritm alert de desfasurare, iar baietii de la post-productie s-au distrat si de data asta pe cinste simuland, destul de realist, catastrofa dupa catastrofa. Nicolas Cage este in continuare un actor pe care il apreciez si un barbat interesant, chiar daca anii au trecut si peste el. Doar extraterestrii arata de parca le-a cazut o galeata cu vopsea de bronz in cap, dar hei, poate cineva sa se laude ca a facut filmul SF perfect?

O vara de culturalizare

Asta ma asteapta dupa ce am vizitat azi Bookfest de la Romexpo si am plecat cocosata de 12 carti. In paranteza fie spus, mie Romexpo imi aduce mereu de bancul acela cu „a fost odata un imparat care statea peste 7 mari, 7 tari, 7 munti, 7 vai etc. si intr-o zi, cum se uita pe geam, exclama „Da’ ce departe stau!”. Cam aceeasi senzatie o am si eu de fiecare data cand trebuie sa ma duc la Romexpo, ceea ce presupune sa schimb metroul si autobuzul plus mers pe jos prin arsita nemiloasa pana cand degetele de la picioare intra in greva. Dar, in afara de acest mic disconfort, chiar a meritat efortul.

Erau acolo toate editurile importante cu toate felurile posibile de carti, de la manuale scolare pana la romane de dragoste si de la carti de aventuri pana la carti de bucate. Doar sa fi fost super-carcotas ca sa nu gasesti macar un singur volum pe placul tau. Toate editurile aveau reduceri, promotii si pachete la oferta, astfel incat cam toata lumea pe care am vazut-o a plecat cu cel putin o sacosa cu carti. Reducerile erau, in unele cazuri, adevarate chilipiruri: de exemplu, am cumparat bestseller-ul de sociobiologie „Omul generos” de Tor Norretranders care se vinde in librarii cu vreo 43 ron – cu numai 10 ron sau „Pedantul in bucatarie” de Julian Barnes, un scriitor englez delicios de amuzant, cu numai 5 lei. Sincer, la un moment dat a trebuit sa ma iau singura de par si sa ma dau afara deoarece nu ma mai puteam opri din cumparat si riscam sa nu mai pot cara sacosele – mai ales ca in continuarea programului cultural trebuia sa ajung si la cinema.

O achizitie interesanta pe care am facut-o a fost si o pereche de ochelari pentru imbunatatirea vederii, care au lentile din plastic cu multe perforatii care obliga ochiul sa se concentreze si sa focalizeze mai bine imaginea. Trebuie sa recunosc ca sunt uimita de modul in care imbunatatesc calitatea imaginilor si deja ii port prin casa si chiar si acum cand scriu acest post. Si ce daca arat ca un cyborg fugit de la casat?!

Asa, si ca sa si critic ceva, o sa-mi exprim nedumerirea referitoare la actiunea de marketing a editurii Nemira. Am cumparat o carte de la ei, iar domnisoara de la stand mi-a bagat cartea in punga impreuna cu un talon pe care nu m-am uitat decat peste vreo ora, in  metrou, cand am constatat ca as fi putut sa-l completez cu datele mele, sa-l depun intr-o urna si sa particip la o tragere la sorti pentru o vacanta in Gran Canaria. As fi putut, daca domnisoara mi-ar fi spus. Cu alte cuvinte, talonul respectiv nu a fost folosit nici la intrarea in pavilion pentru a atrage vizitatori la stand si a stimula vanzarea si nici pentru a intari satisfactia post-cumparare prin perspectiva unui castig. Bani aruncati degeaba pentru tiparirea unor taloane puse in punga de carti fara nicio explicatie.

In fine… Am povestit asta mai mult ca o alta paranteza de marketing. Per ansamblu nu regret deloc cele 4 ore petrecute la Bookfest, nici basicile de la degetele mici de la picioare, nici deshidratarea si nici gaura in buget investitia facuta. Maine va povestesc si despre filmul „Knowing”, dar acum mi-am pus ochelarii de cyborg si ma bag in pat sa ma culturalizez.  

Protestez!

Sunt pur si simplu revoltata de obiceiul criminal al paparazzilor de a-i vana pe castigatorii de la Loto si de a le publica fotografiile. Azi-dimineata, in metrou, am vazut ca in ziarul Click scria pe prima pagina cu litere de-o schioapa ca pompierul din Galati care a castigat potul cel mare se ascunde de frica mafiei. Am intrat si pe site-ul ziarului, descoperind socata ca au publicat fotografii cu chipul castigatorului si cu casa lui, mentionand si ca in prezent omul se ascunde la sora sa din Constanta. A, si i-au dat si numele.

Nu am suficiente cuvinte sa descriu ce le-as face acestor „jurnalisti” de trei parale care isi petrec mizerabila lor viata ascunzandu-se pe dupa garduri si prin tufisuri ca niste sobolani, in speranta ca vor putea prinde pe pelicula un crampei din viata altora… Pot sa accept ca exista un interes explicabil de a vedea cu cine se pupa Raduleasca sau pe unde a mai parcat EBA si pot sa accept ca exista si o curiozitate fireasca de a afla cine a castigat 10 milioane de euro. Dar cu ce ne incalzeste sa-i vedem fatza si casa? Cred ca era suficient sa stim din ce oras e si ce meserie are. Oricum mafiotii si tiganii locali se prind ei mai devreme sau mai tarziu cine e norocosul si au grija sa-i fata viata usoara… chiar trebuie sa-i ajutam furnizandu-le informatii?

Intrucat cititorii articolului au protestat in sectiunea de comentarii fata de nemernicia autorilor, va invit si pe voi sa intrati si sa-i injurati. Articolul se afla aici. 

P.S. Sper ca omul sa-si ia familia si sa se mute urgent in Canada, Elvetia, Thailanda sau unde o vedea cu ochii. In locul lui faceam acest lucru a doua zi dupa ce incasam banii. 

P.S.2 In acceasi editie a ziarului este publicat un articol (plus filmulet) despre cum i-a dat Hugh Grant un sut in oae unui paparazzo care ii baga blitzul in ochi pe cand iesea de la un restaurant. Ah, m-a uns pe suflet!

Pune mana si gusta, fraiere!

Un amic al meu are o amica „activista” in publicitate. De cate ori i se plange ca el n-a inteles o reclama, amica ii raspunde „Pentru ca nu esti in target”. Omul a acceptat bland explicatia o data, de doua ori, de trei ori, dar intr-o zi a rabufnit: „Ok, ok, dar eu nu sunt in targetul niciunei companii?!”. Amicul meu nu e nici prost, nici incult dar ce a vrut el sa exprime este ca omul de rand are deseori probleme in a intelege ideile marete, creative si dashtepte care se vehiculeaza in pauzele publicitare. Inspirata de uimirea lui, o sa aduc si eu vorba despre trei campanii care mi-au pus probleme de logica. 

Sa incepem cu cea mai noua serie de reclame Vodafone, cu cei doi baieti si o fata care discuta despre cartela „combinatie” (pot vorbi 2 cu aceeasi cartela sau cam asa ceva, nu am aprofundat subiectul pentru ca nu sunt in target ;)). Simpatica ideea, insa nu am putut sa nu remarc o mica disfunctionalitate: la un moment dat, tipa le explica celor doi cum e cu fetele. „La prima intalnire – mana pe picior. La a doua intalnire – mana pe picior plus pupat. La a treia intalnire – mana pe picior plus pupat… plus un pumn in fata, fraiere!”. Apoi intervine vocea din off care ne zice ca si cu cartela Vodafone e tot asa – primesti din ce in ce mai mult! Adica, din cate inteleg eu, primesti mai multe minute, mai multe sms-uri, plus un pumn in fata, fraiere!!!

Alt exemplu de logica de fier forjat este cel mai nou spot Caroli. In el vedem orasul (oameni, masini etc.) in miscare, apoi toata lumea se opreste pentru ca e pauza. Dupa ce se termina pauza si oamenii si masinile reincep sa se miste, vedem diversi elevi, studenti, muncitori, taximetristi ca scot sandvisurile cu salam si le mananca. Aici mi se rupe filmul: deci in pauza lumea a dormit, a fumat sau a jucat solitaire, iar dupa ce s-a terminat pauza a inceput sa manance? Colac peste pupaza, Caroli ne mai anunta la final si ca „tine romanul in miscare”, ceea ce mi se pare o prezumptie cam hazardata. Sunt atatea firme care produc mezeluri, iar oamenii preocupati de sanatate mananca salam putin sau deloc, asa ca, vorba lui Moromete: „Pe ce te bazezi?”

Ultima campanie trasa rau de par pe care vreau s-o mentionez este cea pentru ketchup-ul Tomi, in care niste creativi s-au scarpinat cu mana stanga la urechea dreapta incercand sa ne convinga ca, asa cum filmele cu karate nu sunt amuzante fara sunetul acela specific al loviturilor care sfichiuie aerul si cum toate exercitiile de gimnastica se incheie cu postura gratioasa cu spatele drept si mainile ridicate, tot asa pizza si cartofii prajiti sunt inexorabil legati de ketchup-ul Tomi si nu au niciun gust fara el. Acest demers nu presupune doar asocierea in mintea consumatorului a conceptelor „pizza/cartofi prajiti – ketchup – Tomi” ci si imprimarea unui obicei, a unui gest reflex: sa folosesti numai ketchup Tomi cand mananci pizza sau cartofi prajiti. Din punctul meu de vedere, Tomi sigur va reusi acest lucru [daca ruleaza reclamele 10 ani si intre timp dispar toate celelalte marci de ketchup de pe piata]. Acum serios, avem un caz clar de sindrom „salam sasesc” – intreaga categorie „ketchup” va beneficia de aceste reclame, deoarece ele nu fac decat sa promoveze obiceiul in sine de a folosi ketchup si nu ne explica de ce Tomi este mai bun decat suratele sale. Iar legatura cu karatele si gimnastica… zero.

Ca tot am pomenit de „zero”, o sa inchei exprimandu-mi oroarea fata de cele mai noi reclame la Coca-Cola Zero. Stiti voi, alea in care se cearta doua limbi cu un ochi cu picioare, spunandu-i „Pune mana si gusta!”. 😐 Clar, nu ma amuza pentru ca n-am simtul umorului si nu sunt in target! 

Spiderman is having me for dinner tonight

Pentru mine, plictisul are intotdeauna coloana sonora a melodiei Lullaby a trupei The Cure. Acordurile acelea sfasietoare de vioara si imaginea mainilor care ies din patul in care stai intins si te trag in jos, in timp ce niste zombie instrumentisti iti canta din dulap surprind perfect esenta sentimentului de neputinta pe care-l am in fata plictisului. Si nu vorbesc aici de plictiseala aia in care n-ai ce face si te uiti la filmulete pe youtube. Vorbesc de un plictis existential, profund. Ca atunci cand iti doresti foarte mult sa fii cu cineva si, cand dorinta iti e implinita, constati ca te plictisesti de moarte cu omul respectiv, ca te lichefiezi incet pe o canapea in timp ce el adoarme in primele 10 minute ale oricarui film. Ca atunci cand toate persoanele pe care le cunosti iti povestesc mereu aceleasi lucruri. Ca atunci cand stai la biroul tau scriind al osutasaptescincilea raport in excel si iti spui ca daca mai scrii unul o sa arunci computerul pe geam si o sa iesi tipand pe acoperis. Ca atunci cand iti promiti ca e ultima oara cand mai mergi cu autobuzul asta aglomerat, cand mai faci cumparaturi la supermarketul asta cu angajati nesimtiti, cand iti mai citesti horoscopul, cand mai gatesti paste cu ton, cand… cand… cand… Ca atunci cand nu mai gasesti placere in nimic, nu mai iubesti pe nimeni iar orice activitate ti se pare futila. Ca atunci cand toate de mai sus se intampla deodata si nu mai stii unde sa fugi ca sa te ascunzi de ele.

Culmea e ca de fiecare data iti spui ca daca ai avea mai multi bani sau un iubit/o iubita mai sexy sau un job mai interesant, nu te-ai mai plictisi. Dar apoi constati ca nimic din ceea ce vine din exterior nu poate sa-ti schimbe acest sentiment. E o predispozitie genetica. E ca si cum neuronii tai ar avea o „coaja” mai groasa si ar trebui sa fie bombardati cu stimuli de zece ori mai puternici ca sa simta ceva. Sau macar ca sa nu le treaca bucuria asa de repede.

E-mailate si-napoi la lume date

Piata training-ului de marketing-vanzari da pe-afara de cursuri de soft skills, negociere, eliminarea obiectiilor, accelararea incheierii vanzarii si alte competente subtile si rafinate. In acelasi timp, inbox-ul meu este violat zilnic de mesaje cu greseli (de fond, nu doar de forma) atat de stupide, incat ma intreb daca n-ar fi cazul sa tina cineva si niste cursuri de trimis mailuri de prezentare. Pentru ca, dragi marketeri si vanzatori, ca sa ajungi in faza avansata de negociere trebuie mai intai sa obtii o intalnire cu potentialul client si ca sa obtii o intalnire cu el trebuie sa-i atragi atentia si sa-l convingi ca meriti sa-si piarda timpul cu tine, iar ca sa-l convingi de asta trebuie ca mailul de prezentare pe care i-l trimiti sa nu-l faca sa exclame „Doamne, numai <<profesionisti>> in tara asta!”.

O greseala pe care o intalnesc din ce in ce mai des este trimiterea unui mail care anunta infiintarea unei noi companii sau lansarea unui nou produs si care nu da prea multe informatii dar te invita sa vizitezi site-ul dedicat. Dai click pe link si, oops! „Site in constructie”. Nu stiu altii cum sunt, dar pe mine daca m-ai pacalit sa intru pe un link care nu functioneaza sau ma duce in No Man’s Land, a doua oara nu ma mai prinzi si raman si cu o impresie proasta despre tine. Daca nu te-ai organizat bine si site-ul nu e gata la timp, nu ai decat doua variante: ori amani trimiterea mailului pana e gata site-ul, ori atasezi o prezentare ppt, pdf sau cum vrei tu in care spui ce ai de spus. Sa trimiti link catre un site in constructie is a big no-no.

Daca cea de mai sus este o greseala de fond, primesc si (prea) multe mailuri care abunda in erori de forma. Am primit, de exemplu, un mesaj care era scris complet in germana. M-am uitat la semnatura expeditorului: era o tipa cu nume romanesc, de la filiala din Romania a unei companii germane. Ce-a fost in capul ei? Si-a inchipuit cumva ca o sa-i raspund rugand-o sa-mi traduca mailul sau ca poate o sa-mi angajez un traducator ca sa-i citesc oferta? Delete!

Alt caz: o cerere de sponsorizare. Bla-bla-bla, organizam  un mare eveniment care este o mare oportunitate sa beneficiati de o mare promovare, contributia Nestle ar consta in… Stop si sa reluam! Eu nu lucrez la Nestle, cel putin nu asta scrie pe cartela mea de acces in cladirea firmei. Deci tu trimiti un mail important in care ceri mii de euro sponsorizare si nici macar nu stai 2 secunde sa verifici daca ai inlocuit peste tot numele „adrisantului”? Atunci adu tu bani de-acasa.

Ultimul exemplu: mail de la o companie de curierat. Ne ofera serviciile, ne asigura ca au super-logistica si puncteaza: „TerminaTele noastre asigura verificarea marfii…”. Era vorba, oare, de terminaLe? Poate, dar pe mine m-a umflat rasul si s-a dus naibii impresia de seriozitate. Am trecut totusi peste incident si am deschis prezentarea atasata, in care un geniu al PowerPoint-ului introdusese diacritice in text folosind optiunea Insert Symbol, dar apoi nu salvase tot textul cu un singur font. Nu, el scrisese cu Tahoma de 16 iar diacriticele erau cu Times New Roman de 14, astfel ca slide-ul arata… nici nu stiu cum-i zic: pestrit? derutant? provocator de dureri de ochi?

Nu voi inceta niciodata sa ma mir cum poate fi tratat cu atata superficialitate acest prim-pas decisiv in relatia cu clientul (daca aceasta relatie va apuca sa se nasca). Hai, ca iti mai scapa o litera sau o cratima cand scrii in graba mailuri de zi cu zi, pot sa accept. Dar mailul de prezentare este ceva ce scrii doar o data, este cartea ta de vizita pe care o trimiti unor oameni cu care vrei sa faci afaceri. Este arhi-cunoscuta zicala „Ai o singura sansa sa faci o prima impresie buna”, insa din cate vad eu oamenii ignora lucrurile simple, de baza, de bun-simt si apoi se intreaba de ce nu primesc raspuns la mail si n-apuca sa-si exerseze soft skills-urile…  

Fantome iubite si iubite-fantoma

Pentru ca Zazuza si Morticia l-au pus pe Matthew McConaughey in topurile lor cu barbati fatali, aceasta cronica de film le este dedicata. 🙂

Ghosts of Girlfriends Past este (ce altceva decat?) o comedie romantica in care blondinul cel seducacios joaca rolul unui fotograf celebru de moda care invarte femeile pe degete si le frange inimile cu frecventa batailor de aripi ale unei pasari colibri. El dispretuieste dragostea romantica iar casatoria i se pare o institutie opresiva, potrivita numai pentru cei saraci cu duhul. Evident ca, in weekendul in care este invitat la nunta fratelui sau, el e pus pe rele si  hotarat sa submineze oribilul (in opinia sa) eveniment.

Numai ca va avea parte de un weekend de pomina deoarece va trebui sa se confrunte cu: fosta iubita pe care o cunostea din copilarie dar pe care a parasit-o miseleste, fantoma unchiului sau care il crescuse in spiritul dispretuirii iubirii dar care acum incearca sa-l convinga ca la capatul unei vieti de distractii si orgii il va astepta doar singuratatea si tristetea, plus inca 3 fantome – a trecutului, a prezentului si a viitorului.

Intrucat e o comedie romantica, sper ca va e clar ca pana la urma the lady killer se va transforma intr-un mielusel cu fundita rosie, insa vreau sa va spun ca am ramas placut impresionata de film, in primul rand pentru ca are un ritm foarte antrenant iar intamplarile (haioase, de altfel) se succed fara sa te lase sa te plictisesti vreo secunda si in al doilea rand pentru ca actorii isi fac treaba destul de bine. McConaughey este plin de verva si aratos asa cum il stim, Jennifer Garner e simpatica si dulce in rolul iubitei, iar Michael Douglas a reusit sa ma amuze foarte tare ca unchiul cel libertin si libidinos. Memorabila e scena in care unchiul isi duce nepotul adolescent, suparat ca iubita s-a pupat cu altul, la un bar si ii da primele lectii de seductie. Probabil majoritatea barbatilor vor da aprobator din cap cand vor auzi cuvintele magice: „Intr-o relatie are puterea cel caruia ii pasa cel mai putin.” Bine, restul filmului demonteaza bucata cu bucata aceasta axioma insa de-asta exista comediile romantice, nu?