Reclama nerusinata :D

18 Noiembrie 2011

Buna! Am parasit acest blog cu destul de mult timp in urma, insa voiam sa va spun ca acum scriu pe Branding Instigator, un blog de branding personal al carui motto este „Cum sa gandesti ca sa te deosebesti”. S-ar putea sa va placa. Zic si eu.

Zorii unei noi ere :)

23 Octombrie 2010

Din motive personale (si unele obiective, dar tot personale) socotesc ca a venit momentul sa ma mut. Piticii se sicaneaza incontinuu cu Gilda si nu mai suport harmalaia. Nici la teambuilding n-am mai fost de peste un an, asa ca titlul blogului devine oarecum superfluu. Deci o sa iau cu mine cateva articole de aici si din cele scrise pe Empower, ca sa nu ma mut intr-o casa goala, si o sa incep o viata noua pe alt domeniu.

Dragi rude, prieteni si comentatori care v-ati lasat o adresa de contact valida, veti fi anuntati in curand pe e-mail si/sau pe feisbuk care este noul meu blog. Va multumesc ca m-ati citit pana acum si voi fi onorata daca ma veti vizita in continuare.

La buna (re)vedere!

Guilt-free personal development

18 Septembrie 2010

Tot citind asa-numita literatura de dezvoltare personala, de mai buna sau mai proasta calitate, am ajuns la o singura concluzie: intr-o proportie covarsitoare aceasta se bazeaza pe inducerea sentimentelor de vina si rusine ca factori declansatori pentru schimbare. Chiar si daca nu vorbim de autorii motivationali profesionisti si ne uitam in jurul nostru, putem vedea foarte clar cum toata lumea arunca in noi, din toate partile, cu galeti intregi de vina.

Uitati-va la cei apropiati cand va plangeti ca jobul vostru nu va mai stimuleaza si nu va mai implineste. Ce va zic? “In loc sa fii recunoscator ca ai un salariu pe criza asta… Altii isi cauta serviciu de 7 luni”. Dar cand aruncati un iaurt expirat sau nu va place friptura? “Ntz ntz ntz, si in timpul asta copiii din Africa mor de foame”. Va sunt cunoscute fraze precum “Ai casa, ai barbat, ai copil, nu-nteleg de ce nu esti fericita?” sau, dimpotriva, “Sa zici mersi ca n-ai sot si copil, sa vezi ce greu ti-ar fi fost acum!”. Sau ce spuneti de powerpoint-urile si filmuletele sfasietoare cu oameni care s-au nascut fara maini si au invatat sa picteze cu picioarele? “Ia uite aici ce inseamna adevarata suferinta, zi saru-mana ca esti sanatos, n-ai niciun motiv sa te plangi, daca el poate tu de ce nu poti” etc.

Deja cand ajungem la industria motivationala observam exact aceeasi filosofie, dar la scara mai larga si eventual imbracata in haine mai frumoase sau mai documentate stiintific. Sunt cei cu “teoria recunostintei” – tine un jurnal in care sa notezi lucrurile pentru care esti recunoscator, count your blessings, nu lua tot ce ai for granted… si ne intoarcem incet-incet tot la “copiii din Africa mor de foame in timp ce tu te enervezi ca ospatarul a intarziat cu comanda, [boule si insensibilule]”.

Mai sunt si cei care au o pozitionare dura, asa, life coach-i agresivi care tipa la tine: “Te-a parasit sotul? De ce stai ca proasta si plangi in pat, du-te la coafor, pune-ti o rochie sexy si mergi in club si distreaza-te!” sau “Nu-mi pasa ca te-au abandonat parintii si tatal adoptiv te-a molestat, acum traiesti in prezent, lasa trecutul si gandeste-te la viitor chiar incepand din clipa asta!!!”

In sfarsit, sunt si adeptii a ceea ce eu numesc “teoria asumarii responsabilitatii cu rezultate magice” – stiti, chestia cu “Totul sta numai in puterea ta, uite, eu am ajuns milionar din copilul strazii, poti si tu daca te straduiesti, iar daca dai gres e numai din cauza ca nu te-ai concentrat suficient, n-ai avut vointa si credinta”. Si tot ce-ti ramane este sentimentul de vina ca nu esti in stare nici macar sa te tii de un program motivational in trei pasi simpli, [ratatule]!

Sigur, toate strategiile enumerate mai sus pornesc din intentii bune si contin un procentaj considerabil de adevar. Nu e ok si nici productiv sa te autovictimizezi la nesfarsit si sa nu-ti asumi niciodata responsabilitatea pentru esecurile tale – mai trebuie sa imbunatatesti si tu ceva la tine si nu doar sa astepti de la ceilalti sa faca toata munca. Uneori merita sa faci un pas inapoi si sa arunci o privire de ansamblu asupra vietii tale ca sa observi ca nu e chiar atat de dezastruoasa pe cat iti inchipui, ba chiar ca e mult mai buna decat a altora. De prea multe ori iei faptul ca esti sanatos ca pe ceva de la sine inteles si ti-e lene sa faci doi pasi pe jos in timp ce cineva intr-un scaun cu rotile ar da orice sa mearga pe picioarele lui. Si asa e, nu te ajuta cu nimic sa te agati la nesfarsit de suferinta provocata de oamenii care te-au dezamagit, jignit, parasit si la un moment dat trebuie sa te ridici de jos si sa-ti continui viata.

INSA

Incearca sa-i spui ceva de genul asta cuiva care sufera acum si vezi ce mult o sa se bucure ca ii induci sentimente de vina dupa ce ca si-asa se simte ca dracu’. De parca, daca are toate mainile si picioarele si are mancare in frigider, nu are voie sa se gandeasca ca duce o viata de rahat sau sa-si doreasca un job mai bun. Dupa ce ca n-a reusit sa se faca iubit si a fost parasit, ii mai spui si tu ca sta ca un patetic jenibil in casa si mananca inghetata / bea vodca etc. in loc sa aiba vointa (sic!) de a se distra. Spune-i cuiva care a fost terorizat toata copilaria de catre parinti ca nu conteaza trecutul, sau cuiva care sufera de depresie ca “trebuie doar sa-si schimbe atitudinea si sa gandeasca pozitiv” si vezi ce rezultate „magice” o sa obtii, gurule!

As putea sa scriu aici despre componenta chimica a depresiei (o boala, nu o stare de spirit) sau despre toate cartile care vorbesc despre cum pot parintii sa ne trimita in lume ca pe zombies programati sa rulam pe niste softuri complet virusate… dar cred ca toata lumea stie sau macar a auzit despre lucrurile astea (o lectura relevanta pe acest subiect este Dependenta de nefericire de Martha Heinemann Pieper si William J. Pieper). Si sa ne gandim un pic la nemultumire ca factor de progres – daca omul s-ar fi multumit cu ce avea, am fi mancat si acum carne cruda, am fi locuit in pesteri si sigur n-am fi avut cont pe facebook, fiind prea ocupati sa murim la 30 de ani din cauza unei masele infectate sau a unei raceli.

Oare n-am putea sa motivam si sa incurajam oamenii sa faca o schimbare in bine sau sa depaseasca un moment dificil fara sa se simta vinovati? Mi-ar placea sa nu mai citesc sfaturi cu “uita-te in oglinda si spune-ti zilnic ca esti frumoasa” adresate unei femei care se simte si – ghinion! – chiar este urata pentru ca asa a lasat-o natura (si eventual sfaturile sa fie date de o life coach inalta, slaba, cu picioare lungi si sani mari). Mi-ar placea sa nu li se mai vanda oamenilor povesti cu “Bill Gates care a pornit din garaj si a ajuns milionar si poti si tu sa faci asta”, pentru ca succesul tine in mare masura si de context, oportunitati si chiar de anul si tara in care te-ai nascut (vezi alta carte foarte interesanta, Exceptionalii de Malcolm Gladwell), nu doar de inteligenta, ambitie, vointa, munca, perseverenta. Mi-ar placea sa nu mai facem oamenii sa se simta vinovati ca nu sunt speciali, vinovati ca s-au lasat sa se ingrase cu 30 de kilograme, vinovati ca stau intr-un job unde-si urasc seful si in relatii nesatisfacatoare, de parca relatiile depind de o singura persoana, nu de contributia amandurora.

Mi-ar placea ca oamenii sa descopere (singuri sau ajutati) linia de demarcatie intre responsabilitatea pe care trebuie sa si-o asume pentru alegerile lor si vina indusa din exterior pentru ca nu sunt multumiti de viata lor sau pentru ca nu se pot debloca dintr-o pozitie nefavorabila. Si sa se opreasca la aceasta linie si de acolo sa schimbe directia, dar din dragoste, pasiune, compasiune… nu de rusine. Asta da, dezvoltare personala.

Zenul romanesc fata cu recesiunea

9 Septembrie 2010

De cand am venit din vacanta, fantezia mea erotica cea mai salbatica este sa am intr-o mana o… valiza si in cealalta un… bilet de avion doar dus. Nu mai stiu cand s-a produs declicul, poate cand am ajuns in tara si am vazut ce dezastru facusera astia cu taxele, impozitele si drepturile de autor. Sau cand m-am intors la serviciu si am constatat ca zona Aurel Vlaicu a fost transformata in the santier from hell.

Brusc, mi s-au ofilit lotusii. Am avut o revelatie cu aspect maroniu: speranta pentru mai bine in Romania? Hai sa fim seriosi. Suntem o mana de oameni, rude, prieteni, bloggeri, amici de pe facebook, voluntari, ecologisti sau autori si cititori de pe site-uri motivationale care facem si noi ce putem sa schimbam lumea din jurul nostru si traim cu iluzia ca reusim, deoarece tindem sa ne inconjuram numai cu oameni similari noua.

Adevarul este insa ca universul nostru este minuscul raportat la populatia Romaniei si ca vom ramane si mai putini deoarece unii vor pleca iar altii vor fi acoperiti de zgomotul predominant de fundal. Imi este din ce in ce mai clar ca, pentru fiecare echipa de voluntari care va strange gunoaie dintr-o poiana, vor veni doua cete de manelisti care vor face gratar acolo si o vor umple la loc de peturi si hartii. Continuati voi analogiile. Si nu-mi sariti in cap ca sunt negativista (tocmai eu). Ceea ce vreau sa spun, off topic, e ca voluntariatul trebuie sa completeze, nu sa inlocuiasca masurile luate de autoritati! Asta intr-o tara normala.

Vorbeam aseara cu un bun prieten italian care traieste intr-un oras mare, port important, cu cladiri albe, strazi largi si palmieri. Are propria afacere si nu s-ar putea spune ca ii lipseste ceva d.p.d.v. material. In intervalul orar 10:00-21:00 fusese cu biznisuri intr-un oras aflat la 400km distanta si se si intorsese (nu incercati asta acasa). Guess what. Tuna si fulgera ca s-a saturat de tara de cacao in care locuieste si ar emigra oricand daca ar avea mai multi bani. Isn’t it ironic, dear Alanis?

L-am intrebat, dand ochii peste cap, daca nu vrea sa facem schimb. Sa vada si el cum e sa traiesti intr-un oras in care au mai ramas 3 copaci si unde ti-e frica sa te duci la spital sa nu-ti puna cineva ghips peste o fractura deschisa. Ah, si politicienii lor sunt corupti si fura!!! Jeez. Ai nostri sunt niste puri, fac zilnic baie in lapte de bivolita si se pudreaza cu talc. Ai dreptate, recunoaste el, singura mea consolare e ca in tari ca a voastra e si mai naspa. Ma bucur ca acum te simti mai bine, zic eu, cautand din priviri un pistol cu care sa ma impusc.

Recent, s-a facut un top al celor mai bune tari in care sa traiesti. Pe primele 5 locuri, in ordine crescatoare, se situeaza: Luxemburg, Australia, Suedia, Elvetia si Finlanda. Italia este pe locul 23, iar Romania pe 39, dupa Bulgaria. Fiindca totul e relativ, romanii umplu avioanele italienesti, dar locuitorii din Burkina Faso (locul 100) probabil ar da orice sa traiasca in Romania. Si luxemburghezii ar vrea sa traiasca in Suedia iar suedezii in Finlanda. Oare finlandezii viseaza vreodata sa emigreze? Si unde?!  Poate undeva unde nu e intuneric sase luni pe an, cum ar fi Italia, care il exaspereaza pe amicul meu ce traieste sub soarele nemilos?

Omul se revolta ca s-a nascut intr-o tara si nu in alta, asa cum se revolta ca de ce altii sunt mai inalti si cu ochi albastri sau au parinti bogati. Este o nedreptate strigatoare la cer faptul ca nu poti alege tara in care sa te nasti. Dar spre deosebire de inaltime sau situatia materiala a parintilor, localizarea geografica o poti schimba. Omul e facut sa-si doreasca mai multul si mai binele pentru ca altfel nu intelege de ce se mai chinuie sa munceasca, sa-si plateasca taxele sau sa-si intemeieze o familie. Daca toti isi bat joc de el, de la autoritati pana la concetateni, si daca se umple de nervi de cate ori iese din casa, mi se pare normal sa viseze sa-si ia lumea-n cap.

Un proverb budist spune ca „singurul zen pe care-l vei gasi pe cel mai inalt munte este zenul pe care l-ai adus cu tine”. Asa e, daca ai un zen elvetian. 😐

Voi uita

2 Septembrie 2010

Intr-o viata alternativa, cand voi fi maritata cu posesorul de plaja (prietenii stiu de ce :lol:), voi uita ca am calatorit vreodata cu microbuzele pe soseaua Pipera-Tunari.

Voi uita cum le-am asteptat, pe arsita sau pe ninsoare, zeci de minute, uitandu-ma in zare ca Robinson Crusoe dupa vapoare, lichefiindu-ma in praf sau acoperindu-ma de noroi, dupa anotimp.

Voi uita ca m-am urcat in aceste conserve ale mortii si am mers cu fundul pe bord sau cu fruntea lipita de parbriz, fantazand cum soferul va pune o frana brusca si voi zbura artistic prin geam sau voi fi facuta poster de toti ceilalti calatori. Voi uita toate datile cand microbuzul a pornit de pe loc cu mine pe scara si cu usa deschisa. Voi uita de cate ori mi-am scrantit mainile incercand cu disperare sa ma tin de o bara. Voi uita toate coatele in cap si umbrelele in coaste pe care le-am luat.

Nu voi mai analiza niciodata Paradoxul Microbuzului Plin (PMP). Cum, nu stiti ce e PMP? Va spun eu: dupa ce un microbuz opreste in statie iar calatorii din fata se dau jos ca sa faca loc altor calatori sa coboare, primii nu mai incap cand incearca sa se urce la loc. E ca si cum cei dinauntru si-au tinut respiratia pana atunci si apoi s-au umflat la loc ca niste pesti-balon.

Voi uita ca m-am apropiat atat de intim de tovarasii de calatorie incat am adulmecat parfumurile suave de dupa urechile prostituatelor gingase care vin seara in Bucuresti si am aflat cum miros feromonii cuiva care a lucrat toata ziua pe santier.

Nu voi mai purta in buzunar doua bancnote de 1 leu pentru soferul care nu da niciodata bilet si care isi numara teancurile imense de bani de pe volan fara sa se uite la drum. Nu voi mai blestema patronii lacomi pe care i-am imbogatit si care nu vor nici macar sa puna aer conditionat in masini, astfel incat acestea merg cu usile deschise, fiind permanent in pericol sa-si piarda pasagerii.

Nu ma voi mai gandi la Politia Rutiera care nu vede si nu opreste niciodata microbuzele-sicriu si nu voi mai trimite vibratii de lotus la adresa primarului „orasului” Voluntari care merge cu masina personala si nu considera necesar sa asigure un mijloc de transport decent amaratilor.

Atunci cand voi avea o zi grea la serviciu, aceasta nu va mai fi amplificata de zece ori in momentul cand ma voi urca in microbuz ca sa ma duc acasa. Nu va mai fi nevoie sa ma urasc pe mine, pe toti oamenii si viata.

Da, categoric la un moment dat voi uita tot. Promit.

Cu brandu’ la plaja

17 August 2010

Imi place din ce in ce mai mult LinkedIn, o sursa inepuizabila de umor involuntar provenit de la utilizatorii experti in orice. Intorcandu-ma din concediu si rasfoind mailurile primite, am dat peste un articol de sezon scris de cineva de la o firma de branding. Articolul se intituleaza Advertising in vacanta, de ce nu? si este plin de sugestii absolut uluitoare si mind-blowing despre cum iti poti promova brandul personal sau al IMM-ului tau atunci cand esti pe plaja. Pentru ca literalmente mi-a cazut falca de incantare si de ciuda ca nu mi-au venit mie ideile astea, o sa va impartasesc si voua sfaturile citite (cu italice este textul original).

Sotia sau prietena te poate ajuta in promovare. Convinge-o sa poarte in primele zile un costum de baie intreg cu sigla ta decupata, iar dupa cateva zile cand va trece la cel din doua piese va avea pe corp un frumos „tatuaj” facut de soare. Dragi cititoare, va rog sa-mi spuneti cate dintre voi ati fi de acord sa va bronzati aiurea, intai cu costum intreg, apoi cu unul cu 2 piese, pentru a promova logo-ul sotului (sau chiar pe al vostru)? Eu nu cred ca am fost vreodata atat de indragostita incat sa fac asa un sacrificiu pentru un barbat. Plus ca daca ai o nevasta ca mine, care in 10 zile de plaja abia isi schimba nuanta de la alb-branza la auriu-moderat, s-a dus naibii vizibilitatea ta. Si inca ceva: daca vreau sa-l rog pe prietenul/sotul meu sa ma promoveze cum procedez? Il pun sa poarte boxeri decupati pe fese si apoi tanga?

Plaja iti ofera cea mai buna metoda de a te comunica. Construieste un castel de nisip cu forma logo-ului sau a biroului si cu siguranta vei atrage privirile si logo-ul va fi tinut minte. Cand pe plaja se vad numai castele de nisip, „hop” ca apare logo-ul tau acolo. Dap, in secunda cand ai terminat opera, hop, apare copilul vecinului de plaja cu lopatica si iti niveleaza bine logo-ul. Dar nu dispera, ai toata vacanta la dispozitie sa il construiesti iar si iar. Si toata lumea se va inghesui sa-ti vada logo-ul care e cel mai important lucru din lume pentru oamenii veniti la mare sa se distreze si sa uite de munca.

Pune pe plaja un frigider plin cu bere si sucuri pentru vecinii tai de sezlong si ofera-le bauturile in timp ce tu poti un tricou inscriptionat cu logo-ul si website-ul tau. Crezi ca nu te vor retine? Pai cine mai da bere si sucuri reci pe plaja de placere? Ok, cam cati bani ai disponibili pentru aceasta actiune si cam cine crezi ca va fi atras sa bea bere moca? Banuiesc ca nu chiar publicul tau tinta… In PR exista un fel de regula nescrisa – decat sa investesti o suma mica de bani cu care nu poti “acoperi” mare lucru, mai bine nu investesti deloc. De asemenea, rata de raspuns obisnuita a unei campanii de marketing direct este undeva pe la 2% (daca e 5% se considera ca a fost mega-succes). In consecinta, daca nu ai un buget suficient de mare ca sa dai de baut la toata plaja, mini-frigiderul tau cu 10 beri iti va aduce 0,2 clienti. Felicitari!

Ai o melodie reprezentativa a companiei tale? Atunci fluier-o pe plaja in timp ce savurezi cartea preferata. Va fi usor de recunoscut pe viitor de catre cei care se vor reintalni cu ea. Desigur, pe o plaja supra-aglomerata unde bate vantul, se aud valurile, toata lumea vorbeste si rade, copiii tipa si se asculta muzica (la casti sau nu), fluieratul tau se va auzi foarte bine si va fi perfect recognoscibil, ceea ce iti va fi de mare ajutor mai ales daca vecinii de plaja sunt din Baia Mare iar tu din Galati. Nu mai vorbim de faptul ca daca esti PFA sau IMM, de unde vei avea buget sa-ti faci reclama in mass-media astfel incat fostii vecini de plaja sa aiba unde sa-ti auda cantecelul si sa-si aminteasca de el? Iar daca reusesti sa canti in timp ce citesti si sa intelegi ceva din ce citesti, wow, probabil esti Napoleon si nu inteleg de ce ai nevoie de promovare.

Tot de melodie te poti folosi inserand-o intr-un mix de melodii pe care sa le pui pe plaja, dar ai grija sa nu deranjezi vecinii de nisip caci s-ar putea sa fie o melodie de scurta durata. In afara de cazul cand esti proprietarul plajei sau ai platit pentru difuzare nu inteleg cum poti face asta. La casetofonul propriu, ca rapperii din anii ‘80?

Ca sa nu ziceti ca sunt carcotasa, recunosc ca articolul da si cateva sfaturi fezabile, cum ar fi: sa-ti parchezi masina inscriptionata cu logo-ul in zone aglomerate (hm, o fi dificil sa gasesti zone aglomerate la mare?), sa platesti un avion sa zboare deasupra plajei cu un banner cu site-ul tau sau sa porti (tu, familia si catelul) tricouri si hainute cu logo-ul tau. Numai ca aceste sfaturi nu mai fac parte din categoria “orginal si nonconformist”, asa cum isi doreste autorul. In esenta, consider ca specialistul care a scris acest articol nu face diferenta dintre ceea ce suna bine pe hartie si ceea ce se poate aplica in lumea reala fara sa apari ca un clown disperat care da beri gratis si fluiera in timp ce isi deseneaza logo-ul pe nisip, izbucnind in plans cand vine valul si i-l sterge.

In primul rand nu cred ca a fi original si funny cu orice pret si in orice context este intotdeauna o solutie, mai ales daca nu activezi intr-un domeniu care are de-a face cu ceva entertainment. In al doilea rand, daca nu ai un buget corespunzator, “reclama” va fi observata doar de cei 10 vecini de plaja din jurul tau si nu stiu daca merita sa-ti mutilezi vizual nevasta pentru asta si sa-ti obligi catelul, care si-asa moare de cald, sa poarte rochita cu logo-ul tau. Si nu in ultimul rand, o regula de baza a advertising-ului este sa cumperi spatiu de reclama acolo unde se afla publicul tau tinta. Daca esti consultant in atragerea de fonduri europene oare vor fi interesate de tine bunicuta cu 3 nepotei sau cele 2 pitzi de alaturi? Si chiar presupunand ca ai noroc si nimeresti langa cine trebuie, oare vrei cu adevarat sa te vada in chiloti un posibil client si sa-si aduca aminte de burta ta lasata atunci cand veti vorbi in birou?

Deci ok, diferentiere- diferentiere, originalitate-originalitate, dar va rog nu dati cu bata-n… mare si mai ales personalizati-va autopromovarea in functie de specificul vostru si numai dupa ce ati stabilit care este brandul vostru autentic. 😉

Ce am pescuit

15 August 2010

Prima zi de plaja intr-un orasel de la malul Marii Ionice arata cam asa:

Ora 7:30 – Ajungi pe plaja. Nu e nimeni. Toata marea e a ta, curata si albastra si cu diamante de soare printre valuri. Iti instalezi prosopul si te intinzi fericit(a) in murmurul apei si adierea vantului.


Ora 7:45 – Apare un cuplu de persoane in varsta impreuna cu fiica lor de vreo 40 de ani. Desi plaja e goala, isi aseaza sezlongurile si umbrelele la 2 metri in dreapta ta.

Ora 8:00 – Din stanga soseste un alt cuplu de pensionari (au cam 99 de ani fiecare) si se instaleaza la 2 metri de tine, desi plaja e inca goala.

Ora 8:01 – Cuplul B constata ca se cunoaste cu cuplul A si se duce direct catre acestia, stand de vorba in picioare circa 15 de minute. Apoi se intoarce pe prosopul propriu, continuand sa stea de vorba peste tine. Orice incercare de a citi, dormi, medita, rezolva Sudoku sau asculta audiobook-uri se loveste de un grav bruiaj fonic. Doamna din cuplul B vrea sa stie de ce fiica cuplului A nu este maritata, iar aceasta sustine ca toti barbatii sunt homosexuali, ceea ce conduce la discutii de o mare amploare filosofico-morala care nu iau in calcul uratenia si celulita domnisoarei.

Ora 8:50 – Subiectele se epuizeaza, discutiile se potolesc. Tragi speranta sa poti asculta audiobook-ul, cand auzi: „E prima zi?” Te uiti in spatele tau crezand (sperand) ca nu cu tine vorbeste batrana doamna bronzata aratand ca o stafida in costum de baie, dar apoi te dai batut(a). „Da, recunosc.” „Aveti grija, sunteti cu pielea alba, va puteti ardeeeeee…”, se baga in  discutie sotul cu sapca de hip-hopper peste pletele albe ca neaua. Promiti sa folosesti cu constiinciozitate crema protectoare si te intorci cu fata in jos.

Ora 9:00 – Din departare, intr-un nor de praf, soseste un grup format din 10 persoane (numarate). In sud italienii fac totul in familie, inclusiv venitul la plaja. Grupul contine cam 4 generatii, de la strabunici pana la nepotelul adorabil… care imediat iti arunca o piatra in cap (te rateaza cu maxim 3 cm). Moment in care ajungi la concluzia ca deja ai stat prea mult la plaja pentru prima zi si e momentul sa te duci acasa ca sa nu te prajesti (altfel se supara domnul acela dragut, de 99 de ani).

Ultima zi de plaja la Marea Ionica: Vii la plaja si te saluti cu toata lumea. Stii cum ii cheama pe toti si deja fiecare are locul lui stabilit. Te interesezi daca domnisoara si-a gasit pe cineva ne-homosexual, iar sotul doamnei stafide iti admira bronzul. Sotia sa stie totul despre tine, de unde vii, ce faci aici si mai ales de ce. Tanara speranta din grupul multigenerational a invatat sa nu mai arunce cu pietre, dupa nenumarate batai si urlete. Se schimba impresii despre temperatura apei si se participa cu entuziasm, in grup, la capturarea si uciderea unei meduze mari cat o varza. Ii iubesti pe toti acesti oameni, desi nu ai apucat sa asculti niciun audiobook si ai gresit toate Sudokurile.

Acesta este Efectul Calabria de stimulare a abilitatilor sociale. Pur si simplu aici nu e cool sa fii Piticul Grumpy. Nici emo, nici misterios, nici intunecat. Nu poti pentru ca e plin de soare dar temperatura e de 30 de grade si briza marii te bate-n cap, pentru ca apa e prea limpede astfel incat vezi pietrele si pestisorii de pe fund, pentru ca florile sunt prea colorate ca sa fii nesociabil.



Nu poti pentru ca italienii din sud, desi le poti gasi o lista imensa de defecte daca tii neaparat (de exemplu vorbesc incontinuu, se misca i-n-c-e-t si au inventat Mafia), sunt o specie total diferita de italienii din nord. Sunt calmi si prefera o viata simpla, se opresc in mijlocul soselei ca sa vorbeasca si ceilalti soferi nu-i injura, isi tin mereu familia aproape, te saluta pe strada chiar daca nu te cunosc, nu arunca gunoaie pe strada sau pe plaja chiar daca unii au doar doua clase si muncesc la camp… si poarta toti papuci „crocodili” indiferent de varsta. 🙂 Ei nu au nevoie sa citeasca manuale de networking pentru ca au asta in ADN.

Deci, daca ma intrebati care a fost castigul meu cel mai mare din vacanta, as putea sa spun odihna sau bronzul sau linistea sau inghetata de portocale cu glazura de ciocolata amaruie… sau poate faptul ca am reinvatat sa ma uit cu ceva mai mult drag la oameni.

Gone fishing

29 Iulie 2010

Facturica si banutii

20 Iulie 2010

Intr-o vreme ma nedumerea faptul ca multe persoane cu care intru in contact in mediul de afaceri se pisicesc atunci cand vine vorba de discutii financiare. „Iti trimit facturica”… „O sa va intre banutii…”. Ba mai rau, un furnizor de servicii mi-a promis ca-mi aloca „doi omuleti” pentru proiectul in curs. Ma intrebam: E jenant sa discuti afaceri? E ceva nefiresc ca ii tai cuiva o factura pentru un serviciu pe care i l-ai facut, la un pret stabilit de comun acord? De ce simtim nevoia sa indulcim tonul in mod infantil? Oare in curand o sa spunem „chitantuca”, „proformica”, „swiftuletul”, „discountelul” doar ca sa parem mai simpatici pe timp de criza?

Asta imi aduce aminte de calatoria unei cunostinte in Republica Moldova, unde receptionera de la hotel i-a spus „Dati-mi carticica de credit”. Pe de alta parte, ma intreb de ce un talhar care te ameninta cu pistolul nu urla: „Banutii sau vietuca!!!”

De fapt, exista o explicatie. Acum cateva saptamani am participat la un curs foarte interesant numit The Wealthy Mind, bazat pe principii de NLP, care urmarea sa descopere ce relatii au participantii cu banii, ce credinte limitative ii impiedica sa fie wealthy si cum le pot depasi.

Insiruirea celor mai frecvente credinte limitative legate de bani ocupa o pagina A4 pe 2 coloane. Cand ne-am apucat cu totii sa le bifam pe cele pe care le recunosteam in noi insine, ne-am luat cu mainile de par. Se auzeau palme date peste frunte, oftaturi si exclamatii  „Asa-mi zicea tata cand aveam 5 ani!” sau „Numai asta mi-a zis mama toata copilaria mea!”.

Printre cele mai comune: „Banul e ochiului dracului”, „Mai bine sarac si cinstit”, „Banul e facut sa circule”, „Banii nu cresc in copaci”, „E nasol sa vorbesti despre bani”. Oamenii cara efectiv dupa ei aceste credinte si apoi se mira ca le scapa banii printre degete, ca primesc mereu tepe sau ca nu reusesc sa puna niciun ban deoparte. Cat despre neplacerea de a vorbi despre acest subiect… sesizati legatura cu ce povesteam la inceputul articolului? Daca ti se pare incomod sa vorbesti despre bani (da, mai ales sa ii ceri pe cei pe care ii ai de primit), normal ca vrei sa indulcesti subiectul sau sa te disociezi de ei si le zici „banuti”.

Ma fascineaza legatura dintre credintele neconstientizate pe care le purtam in noi si comportamentul nostru si mai ales faptul ca de cele mai multe ori nu sesizam aceasta legatura si ne tot intrebam de ce nu ne ies lucrurile asa cum dorim. Dam vina pe ghinion, pe ceilalti, pe circumstantele exterioare si cand colo noi suntem marul cel frumos cu vierme in el.

Partea si mai proasta e ca si aceste credinte se bazeaza pe altele, si mai adanc ascunse, gen „Nu merit sa primesc nimic” sau „Nu ma descurc pentru ca sunt prost” sau „Mie nimic nu-mi iese niciodata”, care si ele la randul lor… ati inteles ideea. Mai adaugam la asta si faptul (dovedit stiintific, vorba aia), ca pana la 7 ani suntem deja indoctrinati cu majoritatea credintelor (bune sau rele) care apoi ne ghideaza toata viata de adult ca sa avem tabloul (aproape) complet al dezastrului sau, dimpotriva, al succesului.

Se poate scapa de credintele nefaste care zangane in urma noastra precum cutiile de conserve agatate de bara masinii? Cu siguranta da, insa e al naibii de mult de „sapat” dupa ele. Pana una-alta, va rog repetati dupa mine: FAC-TU-RA! BA-NII! Asa, vedeti ca se poate?

Mamaia, o Pipera cu iesire la mare

19 Iulie 2010

Am auzit prima data sintagma „ghetto de lux” de la un coleg cu care am fost la un furnizor cu sediul undeva in zona Herastrau. Un asa-zis cartier select, unde nu poti avea casa sau sediu decat daca ai o groaza de bani si unde casele sunt atat de apropiate una de alta incat poti vedea pe ferestrele celei de vizavi, iar simulacrul de drum asfaltat e atat de ingust incat nu incap doua masini sa treaca una pe langa cealalta. Loc de parcare daca vii in vizita? Sa trecem peste acest subiect.

Cam aceeasi senzatie am avut-o la Mamaia, unde am fost doua zile. In interes de serviciu, tin sa subliniez emfatic, cu riscul de parea snoaba sau oricum altfel. Altfel, nu m-as duce la Mamaia pe banii mei pentru nimic in lume (si nici pe banii altcuiva, de altfel, in afara de cazul cand ar fi vorba de vreun biznis).

Mamaia este un fel de Pipera cu iesire la mare.

Cand ajungi la Mamaia, chipurile ca sa scapi din Bucuresti si sa te relaxezi, gasesti acelasi trafic infernal, aceleasi proaste maniere si aceeasi lipsa a locurilor de parcare. Te duci la hotelul de 4 stele unde ai cazare si care are in fata o mare parcare goala cu bariera, unde ti se spune senin ca e parcare privata care nu e a hotelului si trebuie sa platesti. Te invarti injurand pe aleile supraaglomerate de masini, la fel ca pe orice straduta de cartier bucurestean, si in cele din urma gasesti un loc pe un colt de unde nu iti vei mai scoate masina tot sejurul de teama ca nu mai gasesti altul.

Intri in hotel, te duci la receptie si te uiti siderat la preturile afisate: 500 ron camera single, 600 ron camera dubla, 1000 ron apartamentul. Pe noapte, in caz ca aveti dubii. A, si mai platesti o taxa daca ai pretentii, adica vrei vedere spre mare. Urci in camera, gandindu-te ca la banii astia te va intampina un lux cum vezi numai in filme. Cand colo, o camaruta unde te ciocnesti permanent de partenerul de coabitare atunci cand circuli prin ea si o baie cu toate utilitatile inghesuite atat de incomod incat nu-ti mai ramane decat maxim jumatate de metru patrat ca sa te desfasori. Peretii sunt atat de subtiri incat auzi tot ce vorbeste vecinul la telefon si toate plansetele copilului lui. Bonus, pana de curent 3 ore exact dupa-masa, ca sa te sufoci fara aer conditionat.

Ti-ai inchipui ca de banii pe care i-ai platit primesti macar micul dejun inclus in pret. Ei bine, nu. Masa se ia in stil bufet la pretul modic de 40 ron micul dejun si 60 ron pranzul sau cina. Mancarea slabuta, ai de unde alege dar totusi nimic care sa te faca sa simti ca ai mancat de 40 ron la micul dejun.

Dar avem si vesti bune! Hotelul e situat pe malul marii si are plaja privata. Yesss! O plaja cam de 4-5m latime pe care sunt inghesuite 3 randuri de sezlonguri. Poate sunt eu proasta, dar aveam impresia ca luxul inseamna sa ai o bucata de plaja numai pentru tine, sau cel putin vecinul de sezlong din fata sa nu fie pozitionat cu privirea drept intre picioarele tale, unde sa poata vedea orice fir rebel care i-a scapat cosmeticienei. Nu-i nimic, daca te apuca nervii poti sa te racoresti. La magazinasele de pe faleza, un suc de 0,5l costa numai 4,5 ron.

Astea sunt conditiile de cazare si plaja la un hotel de 4 stele cu preturi… stelare. Si… era plin! Deci avem niste oameni care isi permit sa plateasca 600 ron pe noapte si 160 ron mancarea pe zi de persoana. Cu banii astia ar putea fugi intr-o tara civilizata unde sa aiba parte de o camera de marime acceptabila, o mare albastra si „un loc sub soare” sau macar s-ar putea duce in alta statiune romaneasca mai putin aglomerata si cu mai putine fite. Si totusi… se duc la Mamaia si se usureaza de bani pentru dreptul de a se inghesui pe plaja si a se lupta pentru un loc de parcare. Poate din obisnuinta sau poate pentru ca aici „vine numai cine isi permite”. Ok, omu’ face ce vrea cu banii lui indelung munciti. Doar ca… atata vreme cat lumea e dispusa sa plateasca atat de mult si sa primeasca atat de putin fara sa cracneasca, hotelierii nostri vor avea impresia ca fac totul bine si nu au nimic de imbunatatit. Iar romanii mai putin smecheri si patrioti ii vor imbogati in continuare pe greci, turci, italieni, spanioli, bulgari…