O paranteza, sus, in aer

Stiu ca am promis sa va povestesc despre Paperworld, dar o sa fac un mic interludiu lirico-dramatic, deoarece ieri am vazut Up, in the Air cu George Clooney – si asta nu e o productie de trecut cu vederea! E un film care are drept fundal recesiunea, dar care prezinta niste povesti de viata – mai bine-zis lectii de viata – demne de luat in seama.

Ryan Bingham (Clooney) este un tip trecut de 40 de ani, angajat la o companie care se ocupa cu concedierea angajatilor – adica, in loc ca seful unei firme sa-si anunte oamenii ca ii concediaza, “imprumuta” un specialist care face asta, cu calm si profesionalism, in locul sau. Bingham isi adora jobul, dar nu pentru ca ii face placere suferinta celor concediati (dimpotriva, este plin de compasiune si incearca mereu sa-i consilieze cat mai bine), ci pentru ca munca sa ii permite sa aiba un stil de viata boem si total lipsit de angajamente: e complet instrainat de surorile lui, are doar relatii ocazionale, calatoreste 300 de zile pe an in toate colturile tarii, este un expert al aeroporturilor, impachetatului de bagaje, hotelurilor, masinilor inchiriate  si cardurilor de tot felul, iar telul sau suprem este sa atinga cifra de 10 milioane de mile zburate. Pe deasupra, are si o cariera de vorbitor motivational, tinand conferinte despre importanta de a avea cat mai putine legaturi si relatii in viata pentru a nu-ti limita libertatea personala. Existenta sa perfecta este grav amenintata cand o noua colega, foarte tanara si ambitioasa Natalie (Anna Kendrick), propune conducerii un plan de reducere cu 85% a cheltuielilor de deplasare, cu ajutorul unui sistem de concediere a oamenilor… prin videoconferinta! In incercarea de a-i dovedi lui Natalie si sefului sau ca sistemul acesta ar fi inuman si total lipsit de consideratie pentru bietii angajati care isi pierd slujbele in plina criza, Bingham isi invita colega intr-o calatorie cu avionul prin mai multe orase, unde ea are ocazia sa asiste la reactiile dramatice, uneori sfasietoare, ale celor demisi si sa capete “experienta de munca”.

Calatoria se transforma, insa, intr-una initiatica pentru cei doi tovarasi atat de diferiti ca varsta si conceptii. Culmea ironiei, Natalie cea rece si iubitoare de tehnologie este parasita prin sms de catre iubitul sau, intelegand astfel cat de lipsit de sensibilitate si responsabilitate este sa eviti o discutie fata in fata atunci cand vrei sa te desparti de cineva. Pe de alta parte, Bingham intalneste o femeie superba, Alex (Vera Farmiga), care este exact echivalentul sau feminin: foarte atragatoare, desi trecuta si ea de 40 de ani, cu un job care o tine mereu pe drumuri, jucausa si deschisa experientelor sexuale, fara pretentii la “sentimente si relatii serioase”. Intalnirile lor prin hoteluri si aeroporturi devin tot mai dese, pana cand Bingham are si el bucata lui de revelatie: parca-parca isi doreste sa fie pe bune cu cineva! Din acest moment, el incearca sa reinnoade legaturile cu familia lui si sa formeze un cuplu stabil cu Alex… insa viata se razbuna, oferindu-i o surpriza cam neplacuta, desi oarecum previzibila. (La asta se refera “paranteza” din titlu, da’ nu va zic mai multe. Va zic doar ca barbatii din sala au exclamat: “Cum, mah, sa fii o paranteza?!”).

Dincolo de lectiile de viata, cam amare dar atat de utile pentru evolutia personala a celor doi ”profesionisti ai concediatului”, filmul pune pe tapet intr-un mod onest, simplu si amuzant exact atat cat trebuie ca sa nu-ti strice seara,  problema relatiei pe care oamenii o au cu serviciul lor. Dupa o viata petrecuta in aceeasi companie, multi angajati uita cine sunt cu adevarat si ce-si doresc, ba chiar considera ca viata nu mai merita traita si ca nu mai pot fi eroi pentru familiile lor daca sunt someri. Astfel, filmul incearca sa ne aduca aminte sa nu ne mai identificam cu jobul nostru si sa nu mai facem din el unicul tel in viata. De asemenea, Up, in the Air ia peste picior industria si limbajul fatarnic politically correct din jurul procesului de concediere: compania lui Bingham se numeste Career Transition Counselling, consultantii se numesc “agenti de terminare” deoarece n-au putut sa se numeasca “terminatori” din cauza unor aspecte juridice , fraza standard de consolare a omului concediat este “Toti cei care au cladit imperii au fost candva in situatia de a o lua de la capat”, iar celor concediati li se pune un brate o “mapa cu raspunsuri” si sunt invitati politicos, dar ferm, sa-si stranga lucrurile si sa se carabaneasca.

George Clooney face inca un rol memorabil si imi intareste opinia ca se pot realiza filme cu mesaj profund intr-un ambalaj light, astfel incat subiectul sa nu-ti cada greu la stomac. Anna Hendrick este, pe rand, antipatica si induiosatoare in rolul carieristei Natalie care viseaza in secret la Fat Frumos, iar aratoasa Vera Farmiga ii tine piept cu brio lui Clooney. Absolut delicioasa discutia in care cele doua femei vorbesc despre asteptarile pe care le ai de la un partener de viata la 20, 30, 40 de ani, ca si multe alte scene din film. In speranta ca n-am dezvaluit prea multe, va recomand cu caldura Up, in the Air si va garantez ca n-o sa va plictisiti, indiferent de sex, varsta sau orientare politica.

Frankfurt? Nein, danke!

Aparent, papetaria e ceva mic si neinsemnat – ia, acolo, niste pixuri cu care mazgalim floricele in sedinte si niste bibliorafturi in care ne arhivam rapoartele plicticoase. De aceea, e aproape incredibil ca in Frankfurt am Main se organizeaza in fiecare an un targ international urias in care vin mii de producatori si distribuitori din Europa, America si Asia pentru a-si prezenta produsele. O sa povestesc in postul urmator cum mi-am rupt picioarele si mi-am vandalizat portofelul a fost la acest targ, dar deocamdata o sa va zic impresiile mele de calatorie.

Asa cum, probabil, v-ati dat seama si din titlu, nu mi-a placut la Frankfurt. Mi-a lasat aceeasi impresie pe care am avut-o si la Munchen, cu mai multi ani in urma: un oras banal si fara nimic deosebit. Dar sa ne-ntelegem: eu vorbesc din punctul de vedere al turistului. Daca muncesti si locuiesti acolo, sunt convinsa ca Frankfurt e un oras foarte ok, unde poti duce o viata decenta si civilizata. Totul e asa cum te astepti sa fie in Germania: sosele foarte bune, curatenie, trafic ordonat si fara claxoane chiar si cand e aglomerat, oameni relaxati si bine-crescuti, care nu arunca gunoaie pe strada (e drept ca nu-ti convine sa arunci PET-ul pe jos, pentru ca atunci cand il cumperi lasi garantie 25 de centi si ii primesti inapoi cand il returnezi gol), mijloace de transport care sosesc la timp (niciun sofer nu circula pe linia de tramvai). In cele cinci zile cat am stat acolo, a nins viscolit aproape incontinuu, dar strazile erau mereu curatate si n-am vazut vreun ambuteiaj, nici macar la 6-7 seara cand venea lumea de la serviciu. (Totusi, desi soselele aratau bine, pe unele trotuare sau in zona de shopping puteai sa-ti rupi lejer gatul alunecand pe gheata si mazga, ca dovada ca nimeni nu e perfect.) Ca arhitectura, este clar ca acolo nu s-a construit haotic – blocurile au peste tot cam aceeasi inaltime (4-5 etaje), acelasi stil si culori asemanatoare, iar zgarie-norii si cladirile mai futuriste (unele cu un design impresionant) se gasesc in zona industriala.

Insa dincolo de civilizatia nemteasca, daca nu locuiesti acolo si nu te duci cu vreun biznis, Frankfurt nu este prea tourist-friendly si nici prea ofertant. Cladiri vechi si monumente de vizitat nu prea sunt, in afara de Dom, piata Rommerberg si alte cateva obiective marunte - de altfel si pliantul de prezentare a orasului era cam saracut la capitolul “recomandari turistice”. Un loc unde mi-a parut rau ca n-am reusit sa ajung era expozitia dedicata lui Botticelli, cu picturi aduse din toate muzeele lumii si de la colectionari.

Deci, keine monumenten. Dar nici la cumparaturi nu am stat mai bine. Am fost pe Zeil, zona principala de shopping, unde majoritatea magazinelor erau aceleasi ca la noi (Esprit, promod, S’Oliver etc.) iar preturile erau identice sau mai mari. La celelalte magazine, pantofen und hainen erau foarte uraten si scumpen. (In paranteza fie spus, simtul modei nu prea este unul din atributele localnicilor). Peste tot scria Reduziert, dar la ei reducere insemna ca o pereche de ghete nu mai costau 170 de euro, ci 100 (si vorbesc de incaltaminte no name, ca la alea mai de firma - dar nu vreun brand celebru - o pereche de cizme costa 500 de euro si puteai sa le iei la reducere cu doar 375). Normal ca, la salariile pe care le au ei, aceste preturi nu sunt senzationale, dar pe noi ne-au dezamagit, mai ales ca la Bucuresti poti sa-ti cumperi pantofi si cizme mult mai frumoase de la Musette sau branduri italienesti (care nu se compara cu urataniile nemtesti) cu mai putini bani. Insa trebuie sa recunosc ca mallul principal de pe Zeil m-a impresionat cu arhitectura sa SF!

Ca tot vorbim de preturi, sloganul turistului in Frankfurt este “Scump, doamna, scump!”. Sa luam spre exemplificare lucrurile marunte: un covrig – 1 euro, o apa la 0,5l – 2 euro, un bilet de tramvai – 2,3 euro, 1 km cu taxiul - 3 euro. Nu mai zic ca taximetristii erau in majoritate turci, arabi si alti imigranti si, in functie de buna lor credinta, acelasi drum costa 23 sau 30 de euro. Ah, si Frankfurt este singurul oras vizitat de mine pana acum unde trebuie sa stai la coada pentru taxi (si cand zic “coada”, ma refer la o mica demonstratie cu minim 20 de participanti) si unde doi taximetristi au refuzat sa ne duca in Piata Operei pe motiv ca “traficul e prea aglomerat si mai bine mergem pe jos” (?!?!). In afara de asta, am ramas neplacut impresionata de faptul ca indicatiile din statiile de tramvai sunt numai in germana. Daca nu stii germana, poti sa plangi doua ore langa automatul de bilete, ca n-ai cum sa intelegi care-i faza. Trebuie sa cunosti cum se cheama zona unde vrei sa ajungi, sa o cauti pe o lista cu coduri, sa tastezi codul, sa bagi banii si sa apesi pe un anume buton din vreo 20 de butoane cu coduri de culoare (rosii, albe, verzi si albastre) pe care sunt scrise diverse chestii (nu se stie ce, pot fi si injuraturi). Practic, daca nu ne-ar fi explicat fata de la receptie cum sa facem si pe ce buton sa apasam, nu am fi avut nicio sansa sa ne cumparam bilet. La metrou, acelasi lucru, doar ca acolo am avut noroc ca puteam folosi biletele de acces la targ. Insa pe cand ne uitam pe harta metroului, am vazut niste turisti englezi care erau la fel de disperati si chiar ne-au intrebat daca stim cum se foloseste afurisitul de automat. Acum, nici ca la noi, cu gheretele noastre cu vanzatoare acre, dar parca nici ca la ei nu e ok, sa plantezi in statie o masinarie de bilete fara explicatii in minim 1-2 limbi de circulatie internationala, mai ales tinand cont ca Frankfurt e un oras atat de cosmopolit, unde se tin in fiecare luna o gramada de targuri internationale (si nu numai). Nu in ultimul rand, daca esti pieton mai ai si probleme cu traversatul strazilor – semaforul sta pe verde 2-3 secunde si in majoritatea cazurilor abia apuci sa ajungi pe mijlocul soselei mergand in pas vioi-alergat. Ma intreb cum traverseaza cineva mai in varsta sau cu un picior luxat? Probabil trebuie sa conteze pe mila soferilor. 

Ca sa inchei pomelnicul de chestii care nu mi-au placut, o sa zic cate ceva si despre mancare: nemtii sunt lipsiti de imaginatie culinara si probabil nivelele de colesterol considerate normale la ei ar necesita spitalizare la noi. Pe scurt, alimentele de baza sunt carnatii, chiftelele, snitelele, ceafa si genunchii de porc, acompaniate de cartofi, varza si ghiveciuri. De cate ori ma asezam la masa, imi tasneau lacrimile numai gandindu-ma la mancarea din Italia sau Suedia. Ca sa nu fiu nedreapta totusi, trebuie sa recunosc ca produsele de brutarie si patiserie arata apetisant si sunt foarte, foarte bune! Am mancat, de exemplu, o placinta cu mac si niste prajituri cu visine care mi-au mers direct la inima (si pe solduri).

Cam asta este Frankfurt vazut prin ochii mei. Nu stiu daca in cinci zile am reusit sa suprind corect realitatea si nu stiu cat a contribuit la aceasta imagine oboseala de la targ, viscolul si necunoasterea limbii…  cert este ca nu m-a impresionat pozitiv prin mai nimic si nu m-as mai duce acolo decat obligata. E un oras foarte civilizat, dar rece si fara personalitate. Prefer oricand sa ma pierd in balamucul boem al unui oras italienesc!

Dan Brown cel ezoteric

Viitorii cititori ai celei mai noi carti a lui Dan Brown, Simbolul pierdut, care se asteapta la vreo noua teorie religioasa scandaloasa sau la actiune de taiat rasuflarea, s-ar putea sa fie dezamagiti. In schimb, cei interesati de simbolistica, spiritualitate, mistere si altele din aceasta sfera, o vor citi cu mare interes. Cred ca v-ati prins deja ca fac parte din a doua categorie.

Robert Langdon are de dezlegat o noua enigma, cand mentorul sau, Peter Solomon - profesor, filantrop, milionar si francmason de cel mai inalt grad - este rapit si mutilat de un tip infricosator, tatuat din cap pana in picoare, care isi spune Mal’akh si care crede ca se va putea transforma in demon si accesa puterea absoluta daca face rost de piramida secreta a francmasonilor. Ca sa-l elibereze pe Peter, Mal’akh ii cere lui Langdon sa descifreze inscrisurile de pe piramida si sa-i dezvaluie portalul secret care duce catre Misterele Antice. Intre timp, face tot felul de nazdravanii, cum ar fi sa ucida pe toata lumea in stanga si-n dreapta si sa distruga rezultatele cercetarilor surorii lui Solomon, specialista in noetica – o stiinta noua care exista cu adevarat si care studiaza potentialul neexploatat al mintii umane. Chiar si CIA se implica in rezolvarea acestui caz care se dovedeste a pune in pericol securitatea nationala.

Desi subiectul este - sa recunoastem - interesant, ceea ce m-a fascinat la aceasta carte, la fel ca la Ingeri si Demoni sau Codul lui DaVinci, este bogatia de informatii de istorie, religie, simbolistica, filozofie, alchimie, etimologie, matematica, pictura, literatura… si lista poate continua. Nu cred ca mi-ar ajunge luni sau chiar ani sa scot pe un caiet toate numele, datele, cartile, simbolurile etc. pomenite de Dan Brown si sa caut informatii despre ele pe net sau la biblioteca, ca sa nu mai zic de citirea tuturor tratatelor si cartilor mentionate. Am aflat, de exemplu, ca mari oameni de stiinta precum Newton sau Einstein au fost fascinati si au recunoscut existenta unor puteri si mistere dincolo de capacitatea noastra senzoriala. Am aflat despre simbolistica numarului 33 si cum se regaseste el in corpul nostru si in scrierile inteleptilor. Am aflat ca toate cladirile importante din Washington (Capitoliul, Muzeul Smithsonian etc.) sunt pline de simboluri ascunse, ezoterice, “plantate” de fondatorii iluminati ai natiunii americane. Am aflat ca oamenii de stiinta din Antichitate au facut descoperiri uimitoare in fizica si chimie pe care “cercetatorii britanici” le-au “redescoperit” sau inca le mai cauta in zilele noastre. Am aflat despre desenul lui Albrecht Durer, Melancolia I, care portretizeaza omul de geniu, dezamagit de imposibilitatea de a accede la un nivel superior, in ciuda tuturor instrumentelor de care este inconjurat, desen care contine si un patrat magic (“magic” din punct de vedere matematic) si multe alte simboluri despre care puteti afla in carte. Am aflat… dar n-are rost sa va povestesc chiar totul!

Nu stiu daca Dan Brown este francmason, ca nu i-am studiat biografia si nici nu ma intereseaza, dar cartea lui mi s-a parut si o incercare de a face dreptate imaginii de “ciudati” pe care o au francmasonii, portretizandu-i ca pe niste oameni intelepti, toleranti cu toate religiile si cu mintea deschisa catre ceea ce multora li se pare mumbo jumbo. Nu in ultimul rand, in mod oarecum surprinzator daca tinem cont de teoria “profanatoare” din Codul lui DaVinci, in Simbolul pierdut autorul infatiseaza Biblia ca pe the ultimate book of knowledge, indemnandu-ne sa (re)citim Vechiul Testament si sa interpretam Apocalipsa ca pe sfarsitul lumii asa cum o cunoastem din punct de vedere spiritual, nu ca pe sfarsitul sau propriu-zis. In paranteza fie spus, in engleza Apocalipsa se numeste Revelation si se refera la o schimbare spirituala profunda, la o dezvaluire, asa ca ma intreb de ce la noi a trebuit sa aiba acest titlu inspaimantator si sa vorbeasca de moarte si distrugere – probabil pentru manipularea oamenilor simpli prin tinerea lor in intunericul groazei si ignorantei…

O sa ma opresc aici cu cronica, deoarece as fi tentata sa scriu muuuulte pagini si nu vreau sa rapesc placerea celor care vor sa descopere pe cont propriu Simbolul pierdut. Indiferent daca veti citi sau nu cartea ca sa aflati ce sau cine este Simbolul, indemnul meu final este sa va deschideti mintea si… sa va imbratisati conditia de Creatori!

Ce-o fi cu sotii Morgan si cu scenaristii?

Ok, trebuie sa recunosc ca nu pot fi prea obiectiva cand e vorba despre un film cu Hugh Grant, deoarece il iubesc de cand aveam vreo 18 ani, iar el juca in Four Weddings and a Funeral, Nine Months sau Sense and Sensibility. Ochii albastri, zambetul sagalnic, umorul britanic, statura de “barbat bine”, aerul lui vesnic incurcat, de gentilom englez aflat in situatii sub nivelul lui de nobilitate, m-au fascinat mereu si m-au facut sa-i urmaresc filmele cu constiinciozitate. Tocmai farmecul lui, foarte putin alterat de trecerea timpului (dap, implineste, totusi, 50 de ani anul asta…) e in stare sa salveze si un scenariu mai putin fericit cum e cel de la Did You Hear about the Morgans?

Paul (Hugh Grant) si Meryl Morgan (Sarah Jessica Parker) sunt un cuplu de mare succes din New York – ea, presedinta unei companii de imobiliare, el, avocat – cu o viata plina de intalniri la inalt nivel, dineuri oficiale si aparitii in presa. Viata lor privata este, insa, in suferinta, deoarece sunt separati de 3 luni in urma infidelitatii lui Paul si a nehotararii lui in privinta adoptarii unui copil, pe care Meryl si-l doreste cu ardoare. Incercand sa obtina iertarea sotiei, Paul o invita la cina, dar seara se termina total imprevizibil, cei doi asistand la o crima brutala si fiind luati in vizor de asasin. Astfel, ei sunt nevoiti sa intre intr-un program de protectie a martorilor si sa-si paraseasca temporar viata new-yorkeza agitata si luxoasa, fiind relocati intr-un fel de Cuca Macaii american, oraselul Ray din Wyoming. De aici, scenariul incearca sa exploateze doua surse de umor foarte previzibile: socul cultural al oraseanului fitos aruncat la tara si dinamica cuplului aflat in plin proces de redescoperire si impacare. Filmul mai are si o intriga asa-zis politista, deoarece asasinul afla unde se ascund ce doi si vine sa-i omoare.

Ce-o fi cu sotii Morgan? este o comedioara draguta pentru sambata seara, iar cei doi protagonisti alcatuiesc un cuplu destul de reusit si sunt suficient de simpatici ca sa compenseze faptul ca scenaristilor le-a cam lipsit inspiratia. Daca filmul ar fi avut situatii de un umor mai consistent si mai multe replici haioase, sunt convinsa ca Sarah Jessica Parker si mai ales Hugh Grant ar fi putut sa-l ridice la nivelul unor comedii romantice extrem de reusite precum Notting Hill, Two Weeks Notice sau Love Actually. Asa, bietii de ei au facut tot ce s-a putut face dintr-un script slabut.

Dincolo de intentiile comice, un plus al filmului este ideea intoarcerii la o viata simpla care iti permite sa redescoperi cine esti si ce vrei. Aruncati in pustietate, locuind intr-o casa modesta, fara celular si internet, facand jogging prin lanul de grau si interactionand cu localnicii cam ciufuti (si cu ursii!), sotii Morgan sunt obligati sa renunte la identitatile de “presedinta de companie” si “avocat de succes” care ii facusera sa se indeparteze unul de altul si redevin Paul si Meryl, un barbat si o femeie care se iubesc, pur si simplu. Din acest punct de vedere, cred ca filmul se inscrie intr-o tedinta generala, vizibila nu doar in cinematografie, de intoarcere la valorile traditionale si la viata simpla si “adevarata”, iar asta nu e un lucru rau!

“Rate before you date”?

Zilele astea, navigand eu pe site-uri muieresti, am dat peste un articol care vorbea despre cum poti afla informatii despre trecutul amoros al unui barbat inainte sa incepi sa te intalnesti cu el. Astfel, exista site-uri unde femeile posteaza comentarii despre tipii pe care i-au intalnit, inclusiv cu detalii: nume si prenume, poza, localitate, unde lucreaza etc. Exemple sunt: Don’t Date Him Girl sau Woman Savers. Ocazional, sunt si barbati care fac acelasi lucru, postand avertismente despre femei, dar mai putini.

Am intrat si eu, de curiozitate, pe aceste site-uri si am gasit… prea multe femei frustrate si rautacioase, prea multe stupizenii de genul “mi-a spus ca sunt frumoasa dar asa le spune la toate”, “nu ma invita niciodata in oras”, “m-a parasit la telefon”, “prefera sa trimita sms-uri in loc sa ma sune”, “statea toata ziua si se juca pe computer”, “e complet lipsit de ambitie profesionala” si nelipsitul “are penisul mic si e egoist in pat”.

Acu’, sa ma ierte Dumnezeu, dar existenta acestor site-uri imi ridica niste semne de intrebare. In primul rand, ma mir ca, intr-o tara unde poti sa dai in judecata pe toata lumea pentru orice nimic, ti se permite sa scrii amanunte si informatii defaimatoare despre cineva. De altfel, am citit ca proprietarii lui Don’t Date Him Girl chiar au fost dati in judecata de unul dintre barbatii care si-a gasit numele acolo si care, intamplator, era avocat. Si care, nu stiu daca tot intamplator, a castigat procesul. Astfel ca site-ul a trebuit sa-si schimbe sloganul din “the most hated cheaters list” in “part of a worldwide movement to advocate for and defend the rights of women around the world.” Blah-blah-blah politically corrrect, dar continutul a ramas acelasi si femeile posteaza in continuare insulte si detalii picante.

In al doilea rand, identitatea celor care posteaza este ascunsa, cu alte cuvinte “o semnam, dar o dam anonima”. Parerea mea e ca trebuie sa iti asumi afirmatiile pe care le faci despre cineva. Sa scrii tot ce-ti trece prin cap la adapostul unui nickname este atat de usor… si de las! De multe ori, cand cineva ne enerveaza, ne supara sau ne dezamageste, avem tendinta sa ne descarcam confesandu-ne prietenilor sau scriind pe blog. Trebuie insa sa ne amintim de principiul “nu critica persoana, ci comportamentul”. Nu existenta in sine a lui Gigel te-a suparat, ci o chestie pe care facut-o sau a spus-o. Deci numele, poza si “dotarile” lui Gigel sunt irelevante pentru marele public. Iar daca iti doresti sa-l vezi lovit de gripa porcina, postarea pozei lui pe net nu iti va indeplini dorinta… in schimb ai putea avea surpriza sa-ti descoperi si tu mutra pe vreun site la rubrica “Feriti-va!”

In al treilea rand, nimeni nu verifica daca acele afirmatii sunt adevarate. De unde stim ca femeia care a scris ceva defaimator nu este cumva o psihopata sau o oportunista care vrea sa se razbune pentru ca nu i-au iesit pasentele asa cum a vrut? Marea problema in ceea ce priveste reputatia cuiva este ca oamenilor tinde sa le ramana in minte prima informatie pe care au aflat-o despre tine si gata, te eticheteaza. Degeaba vii apoi cu explicatii, dezmintiri, chiar si dovezi in favoarea ta – nu ai garantia ca toti cei care au citit prima data vor mai intra si a doua oara pe site-ul respectiv sau vor remarca dezmintirea ta, si chiar daca o vor citi probabil nici nu te vor crede pentru ca “cine se scuza, se acuza”, nu-i asa?

Si, nu in ultimul rand, acest demers cu site-urile de avertizare este inutil deoarece daca ti se pune pata pe cineva si te simti atras(a), nu vei asculta niciodata de sfaturile si parerile apropiatilor, cu atat mai putin de ale unor necunoscuti. Mai mult, vei fi ferm convins(a) ca poti sa schimbi acea persoana in bine, ca “va fi altfel” cu tine, ca fostii parteneri au meritat sa fie parasiti (sigur au facut ei ceva rau sau aveau defecte!). Asta pana la proba contrarie.

Dar, ar putea obiecta cineva, daca exista site-uri cu firme rau-platnice sau cu caziere, de ce n-ar exista si site-uri cu barbati (si femei) care mint si inseala? De ce sa nu salvezi un om de la suferinte inutile, avertizandu-l sa nu iasa cu o persoana iresponsabila, necinstita si cu probleme de relationare? Acum, e adevarat ca anumiti barbati sunt incapabili sa aiba o relatie si isi fac o mandrie din a bifa cuceririle in carnetel, fugind de sentimente si angajamente ca Geoana de flacara violeta. Altii isi disimuleaza problemele la inceputul relatiei si ti le servesc mai tarziu pe tava cand ti-e lumea mai draga (descoperi ca au datorii mari la banca, nu sunt divortati ci doar separati, sunt dependenti de diverse lucruri etc.). Dar sta in puterea ta, ca femeie, sa alegi barbatii cu care te intalnesti si sa parasesti o relatie cand se dovedeste nepotrivita pentru tine. Daca te inseli in privinta cuiva sau primesti niste papuci in dar, ai optiunea sa-ti pastrezi totusi demnitatea intreaga si sa nu pui poza hidrocefalului pe blog, facand misto de modul in care se stramba cand face sex. Pastreaza detaliile sordide pentru tine, pentru ca dezvaluirea lor vorbeste si despre ce fel de om esti tu. Aminteste-ti ca nu esti justitiarul suprem si nici aparatorul oropsitilor, asa ca ai incredere ca oamenii au puterea sa se apere singuri de semenii lor rau-intentionati. Oricat ne-ar durea, avem nevoie si de experiente negative in viata pentru ca acestea sunt cele din care invatam ceva si evoluam.

Tu ce parere ai?

Ce inteleg eu prin bogatie

Fara vreo legaura cu subiectul postului, voi incepe prin a demola mitul potrivit caruia in Bucuresti la 7 dimineata nu circulau masinile de deszapezit. Am vazut eu una care a trecut pe langa mine si m-a stropit din cap pana-n picioare (fara exagerare) cu “zapada” maronie. Noroc ca sapca cu cozoroc, geaca de fas si pantalonii de culoare suferitoare mi-au permis sa atenuez efectele atentatului si sa arat omeneste in restul zilei (nu si sa ma simt, tinand cont ca am stat cu pantalonii uzi pana la pranz, deoarece caloriferul din birou nu e suficient de lat ca sa ma urc pe el ca pisica ).

Acum, ca mi-am luat de pe suflet aceasta intamplare umeda cu care a debutat ziua de luni, voi purcede prin a raspunde lepsei de la Mimi, care vrea sa stie ce trebuie sa am eu ca sa ma simt bogata. Interesant subiect, la care m-am gandit toata ziua si am ajuns la concluzia ca eu privesc bogatia din doua perspective: de marketing si spirituala.

Daca e s-o iau din punctul de vedere economic, ma gandesc la venitul disponibil si venitul discretionar. Venitul disponibil sunt banii pe care ii ai dupa ce iti platesti taxele (de exemplu, salariul net daca esti angajat). Venitul discretionar este suma care iti ramane dupa ce ai efectuat toate cheltuielile lunare obligatorii (rate, chirie, utilitati, abonamente, mancare, transport, scoala copiilor etc.) – adica banii pe care poti sa ii economisesti sau sa ii cheltui dupa pofta inimii, pe “mofturi”: parfumuri, carti, bilete la film si la concert, excursii in strainatate, o masa la restaurantul chinezesc, un LCD mai mare sau a saisprezecea pereche de sandale mov. Or, dupa umila mea parere, exact “mofturile” dau culoare vietii si te fac sa apreciezi ca traiesti. Cand mori, nu iei cu tine mobila sau masina, ci amintirea lucrurilor pe care le-ai vazut, citit, ascultat, gustat… care ti-au produs bucurie in vreun fel. Prin urmare, ca sa ma simt bogata, trebuie sa am un venit disponibil suficient sa-mi acopere toate cheltuielile curente si un venit discretionar mare, i.e. bani de “mofturi”.

Iar din punct de vedere mai spiritual, imi place sa fac diferenta intre rich si wealthy (folosesc termenii in engleza pentru ca mi se pare ca romana nu evoca suficient de bine diferenta dintre “bogat” si “avut / instarit / prosper”, dar poate e doar o impresie de-a mea). Rich inseamna sa ai bani, dar bani poate avea si un dealer de droguri sau un director care munceste 12 ore pe zi si are nervii prastie si stomacul gaurit de stress. Wealthy inseamna sa ai bani… plus timp sa te bucuri de ei si sa duci o viata tihnita. Sa ai timp pentru tine in care sa faci ce vrei, unde vrei si cu cine vrei, avand in acelasi timp toti banii de care ai nevoie, iata ce inseamna, pentru mine, adevarata bogatie. Si nu cred ca poate beneficia de asa ceva numai cine a castigat la loto sau s-a nascut intr-o familie instarita. Secretul, dupa capul meu, este sa devii atat de valoros prin munca ta, incat sa trebuiasca sa muncesti putin dar sa fii platit mult. Ceea ce va doresc si dumneavoastra!

Sherlock Holmes, Charlie Chaplin sau Jackie Chan?

Am fost curioasa si am asteptat cu destula nerabdare sa vad cum arata aventurile lui Sherlock Holmes in viziunea lui Guy Ritchie. Acum, ca am vazut filmul, sunt putin dezamagita, deoarece din tot ceea ce a imaginat Arthur Conan Doyle nu s-au pastrat decat timpul si locul, numele celor doua personaje principale (Holmes si ajutorul lui, doctorul Watson) si manierismele si excentricitatile detectivului (cantatul la vioara, metodele neortodoxe de a actiona, deductiile sclipitoare si pasiunea pentru stiinte).

In rest, povestea din film este noua si nu neaparat mai interesanta, dar sa zicem ca poate capta atentia: misteriosul lord Blackwood este prins de Holmes si Watson dupa ce infaptuise mai multe crime (uciderea unor tinere femei in cadrul unor ritualuri sataniste) si este condamnat la moarte prin spanzurare. Insusi dr.Watson este cel care confirma moartea acestuia. Numai ca a doua zi lordul Blackwood “invie” si dispare din mormant, continuand sa ucida diverse personaje importante (ex. ambasadorul Americii) si avand drept scop declarat sa preia controlul asupra Londrei si asupra intregii lumi. Holmes este pe urmele lui si incearca sa descopere daca Blackwood chiar are puteri supranaturale sau totul este doar stiinta, tehnologie si manipulare. Ancheta este complicata si de prezenta frumoasei Irene (Rachel McAdams), o celebra hoata si criminala cu care ni se sugereaza ca Holmes a avut o relatie furtunoasa in trecut si care acum ba este de partea lui, ba lucreaza pentru un alt personaj din umbra care vrea sa cunoasca secretele lui Blackwood.

Fiind regizat de Guy Ritchie, filmul poarta amprentele acestuia: umor negru, actiune si batai, explozii, suspans, tehnici de filmare deosebite. De asemenea, decorurile si costumele sunt frumoase si bine realizate. Exista si o buna “chimie” pe ecran intre cei doi actori principali, Robert Downey Jr. si Jude Law, mai ales in scenele in care se ciondanesc si se tachineaza. Singurul lucru pe care il am de reprosat este ca Sherlock Holmes seamana prea mult cu Charlie Chaplin (probabil o reminiscenta a acestui rol jucat in trecut de Downey Jr.). Pe alocuri, personajul este prea burlesc iar mimicile si gesturile sunt prea de bufon. Nu-mi amintesc ca personajul sa fi fost prezentat asa in carte… iar de la excentricitate la clownerie este totusi un drum lung care, dupa parerea mea, n-ar fi trebuit strabatut. Alt aspect cam tras de par e ca atunci cand Holmes nu e Chaplin, e un fel de Jackie Chan combinat cu Morosanu “Moartea din Carpati” si este capabil sa bata orice adversar pana-i suna apa-n cap. Probabil scenele cu batai au fost introduse pentru spectaculozitate, dar nu aduc mari beneficii credibilitatii personajului.

In afara de asta, filmul este dragutel, cu o actiune interesanta, dar intra in categoria “nici nu pierzi, nici nu castigi nimic daca-l vezi”.

And the prize for stupidity goes to…

Pentru ca Gilda e cazuta-n cap, Iulia a ramas cu buza umflata. La propriu.

Chiar ma miram sa inceapa un nou an fara ca Gilda sa nu faca vreo tampenie. Dar iata ca aseara Iulia se simtea cam stresata deoarece primise niste vesti ingrijoratoare si trebuia sa faca a doua zi o mica excursie nedorita. Ca sa-si urmeze propriile invataturi, Iulia a decis sa nu se lase stapanita de stress si sa faca nitica miscare ca sa alunge in mod sanatos gandurile negre. In acest scop, a inceput sa exerseze cu roata pentru exercitii abdominale (de fapt doua roti unite printr-un maner comun, pe care le apuci cu mainile si cu care faci miscari inainte si inapoi pe podea, sprijinindu-te in varful degetelor de la picioare, si iti intaresti astfel muschii abdominali si nu numai).

Aici a intervenit insa hazardul, nefericit combinat cu legendara neindemanare a Gildei care a preluat controlul: telefonul a sunat, Gilda s-a speriat, s-a dezechilibrat, roata a alunecat si… Iulia a cazut in cap. Mai precis nu in cap, ci a sters in cadere tot covorul cu juma’ de fata. Pana s-a adunat de pe jos si a ajuns la baie, Gilda arata ca Rihanna dupa ce a batut-o Chris Brown: modelul covorului se imprimase sub forma de julituri rosii pe pomete, sub nas si langa barbie, iar buza de jos se umflase instantaneu ca la o operatie nereusita cu botox.

Iulia a incercat sa planteze lotusi, si-a sters ranile cu spirt (inclusiv cele de pe maini, ca am uitat sa zic de alea), si-a pus toate cuburile de gheata din frigider pe ochi si pe bot(ox) si s-a congratulat ca macar nu si-a fracturat degetele, nu si-a rupt niciun dinte sau nasul si in general a scapat intreaga, cu minore neplaceri estetice.

Astazi Iulia s-a trezit ceva mai putin tumefiata, dar a trebuit sa mearga dus-intors pana in alta localitate, bine camuflata cu fond de ten, ochelari, sapca si manusi si simtindu-se efectiv stupida, ca alt cuvant nu-i mai vine in minte din cauza zdruncinaturii.

Luni dimineata Iulia va participa la sedinta saptamanala de management si va trebui sa se umileasca din nou, povestind in fata celor mai importanti oameni din firma cum a cazut in cap. Si toate astea pentru ca Gilda are doua maini stangi si categoric nu-i place sportul. Iulia ar vrea acum sa se duca la inot ca sa evite alte intalniri de gradul 4 intre fata si covor, dar daca Gilda o ineaca?!  

Lucrurile importante pe care le stiu dar le uit mereu

Am revenit mai greu pe blog, deoarece cantitatile indecente de mancare delicioasa de la pensiunea unde mi-am petrecut revelionul mi-au incetinit vizibil (si) facultatile mintale. Dar acum ca au trecut cinci zile din noul an si am depasit faza “purcei si placinte”, m-am gandit sa-mi scriu hotararile si obiectivele pe 2010 in jurnalul personal, iar aici sa postez niscai intelepciune de bun-simt.

Citind eu de mai multi ani incoace tot soiul de materiale din seria “dezvoltare personala si gandire pozitiva”, am observat ca majoritatea filosofiilor si curentelor de acest gen, pentru care de multe ori platim bani grei (carti, seminarii, cursuri etc.) ne “invata” lucruri care pot fi catalogate cu mare usurinta drept truisme, chestii evidente, de bun-simt, chiar banale. Mergem la cursuri ca sa ne reamintim sa respiram, sa nu mai muncim pana ne stricam sanatatea, sa nu-i neglijam pe cei dragi, suntem indemnati sa petrecem mai mult timp in natura, sa traim in prezent, sa nu ne ingrijoram si temem aiurea, sa indraznim sa ne urmam visele, sa ne purtam frumos cu ceilalti, sa nu ne autosabotam, sa avem incredere in noi… si tot asa. In esenta, lucruri care ne sunt intrinseci, cu care ne nastem, pe care le stim instinctiv cand suntem copii si pe care apoi le uitam pe parcurs, inlocuindu-le cu tot felul de porcarii invatate de la oameni suparati pe viata sau din experientele negative pe care le generalizam. Si iata ca altii mai destepti se imbogatesc amintindu-ne toate aceste adevaruri “obvioase” (vezi, de exemplu, cartea 101 Really Important Things You Already Know But Keep Forgetting de Ernie J. Zelinski). Asa ca, la inceput de an, mi-am tinut mie insami urmatorul discurs, inspirat din sumarul cartii mentionate:

“Nu trebuie sa stii sensul vietii ca sa te bucuri de ea. Viata e grea – dar in comparatie cu ce? Viata ar fi usoara daca te-ai stradui tot atat de tare sa o simplifici precum te straduiesti sa o complici. Poate daca n-ai mai alerga atat in cautarea fericirii, fericirea ar putea sa te ajunga din urma. Prezice-ti esecurile si vei deveni un profet de mare succes. Sa stii dar sa nu faci inseamna ca inca nu stii. Prea multa siguranta este periculoasa pentru starea ta de bine. Nu-ti bate joc de realitate si realitatea nu-si va bate joc de tine. Daca n-ai chef sa realizezi ceva important, orice scuza merge. Autovictimizarea nu costa nimic si valoreaza tot atat. Daca ceva te plictiseste, acel ceva esti, probabil, chiar tu. Ingrijorarea este pierdere de timp. Contrar credintei populare, timpul nu inseamna bani. Incetineste, si intreaga lume va incetini pentru tine. Daca poti fi fericit doar cand esti cu cineva – si niciodata cand esti singur – atunci nu esti o pesoana prea fericita. E prea usor sa-ti supraestimezi abilitatea de a-i schimba pe ceilalti. Cand te certi cu un idiot, nebunia este la ambele capete ale discutiei. Cel mai bun mod sa impresionezi oamenii este sa nu incerci sa-i impresionezi. Nu toti oamenii simpatici sunt buni si nu toti oamenii buni sunt simpatici. Cel mai sigur mod sa ratezi este sa incerci sa le faci tuturor pe plac. Cu cat un lucru este mai important, cu atat sunt mai putine sanse sa-l faca cineva pentru tine. Nu costa mult sa fii de treaba, dar poate deveni foarte costisitor sa fii prea de treaba. Tot ce poti trai este clipa prezenta, asa ca de ce nu esti acolo? Sa traiesti bine si frumos e cea mai buna razbunare. Tu esti principala cauza a belelelor din viata ta. Multe lucruri pe care le vrei iti vor aduce mai multe probleme decat ti-ai imaginat. Gravitatea problemelor tale este o chestie de perspectiva. N-ai sa rezolvi problema daca n-o identifici corect. Viata e nedreapta si va continua sa fie asa. Lumea nu e obligata sa-ti asigure traiul. Nu poti obtine intotdeauna ce vrei, dar poti obtine mult mai mult decat crezi ca poti. Gandirea pozitiva inseamna mai mult decat sa gandesti pozitiv. Sa renunti la dorinta pentru un lucru poate fi la fel de bine ca a obtine acel ceva. Daca pentru tine rabdarea este doar arta de a-ti ascunde nerabdarea, iti urez sa te pricepi bine la asta. Oportunitatea bate adesea la usa – dar cat de des esti acasa? Succesul la serviciu este nerelevant daca acasa ai ratat. Munceste atat de mult incat sa ai un trai confortabil si cat de putin poti. Daca esti ce nu esti, atunci nu esti ce ar trebui sa fii. Uita-te in interiorul tau si ai sa vezi mai multe in exterior. Invidia este satisfactia si fericirea pe care crezi ca le au altii. Multumeste-le mult oamenilor, cat mai sunt in viata. Norocul salasluieste pe partea cealalta a fricii. Indiferent cat de mult succes vei avea, numarul de participanti la inmormantarea ta va depinde tot de starea vremii.”

Sper ca anul acesta toti oamenii sa-si aminteasca lucrurile cu adevarat importante si sa nu le mai uite!

Playlist-ul meu de Revelion

Se apropie “marea petrecere dintre ani”, cand ne dam cu sclipici (la propriu sau la figurat), nu ne mai gandim la probleme si ne dorim doar sa ne simtim bine. Este noaptea cand renuntam la muzica clasica, rock si alte chestii serioase si trecem pe muzica de club si all black, acolo unde sunt ritmul vital, pasiunea si si distractia! Daca as organiza o petrecere si as fi DJ, o bucata din playlist-ul meu ideal, de dansat pana la ruperea pingelelor, ar arata cam asa: 

Ca sa intram in atmosfera, incepem cu Bootilicious al fetelor de la Destiny’s Child si declaram belicos “I dont’t think you’re ready for this jelly / ‘Cause my body too bootilicious for you babe”. Continuam tot cu o piesa cu fete care se pregatesc de petrecere, Do It a lui Nelly Furtado si cu alt cantec dedicat doamnelor de catre Moby, Jam for the Ladies.

Petrecerea adevarata incepe cu clasicul Try Again al dragei Aaliyah, de pe coloana sonora a filmului Romeo Must Die in care a jucat cu Jackie Chan. Bonus pentru cine poate reproduce coregrafia de la minutele 2:26-2:47. “And if at first you don’t succeed / Dust yourself off and try again”. Un alt clip de unde putem lua lectii de dans este 1, 2 Step – watch and learn from Ciara!

Alunecam mai adanc pe panta hip-hop cu cea mai ireverentioasa piesa a lui Missy Elliot, Work It. ”If you got a big [???] / Let me search it / And find out how hard I gotta work it”. Daca tot suntem la Missy, nu strica si mai putin cunoscuta Oops Oh My, o piesa extrem de sexy cantata de protejata ei, Tweet. Unde mai pui ca e si…uhm… un cantec de iarna.

Schimbam ritmul cu Let Me Think About It al Idei Corr vs. Fredde LeGrand. Tot cam in aceeasi nota, continuam cu Rapture a duo-ului IIO  si cu hipnoticul Can’t Get You Out of My Head al lui Kylie Minogue. Le putem introduce aici si pe Sugababes cu al lor Push the Button. 

Ne ducem si catre retro cu doua piese de cand eram mai mici: Push The Feeling On cu Nightcrawlers (o piesa care a reaparut remixata in zilele noastre) si Groove Is in the Heart cu zapacitii de Dee Lite.

Ne relaxam un pic cu geniala Ms. Jackon a celor de la OutKast, dar numai pentru a ne pregati de un dans fierbinte pe  Love Sex Magic a lui Justin Timberlake in colaborare cu Ciara. Oooh, smoking hot!

Pastram nota cu Beyonce, Naughty Girl si, daca tot ne-am imbatat, acum e momentul sa ne facem de cap pe Butterfly de la Crazy Town. “I’ll make your legs shake / You make me go crazy!”. Apoi, ca sa ne dregem imaginea, punem ceva mai soft: Janet Jackson, That’s the Way Love Goes.

Acum suntem pregatiti sa ne dezlantuim pe cel mai nou hit al lui Timbaland cu SoShy si Nelly Furtado, The Morning After Dark. Nu ne uitam la videoclip ca sa nu ne ofticam ca Nelly este absurd de frumoasa, dar ne lasam obsedati de ritm si de versurile la fel de absurde ”When the cats come out, the bats come out to play yeahhh!”. Apoi ne chill down cu Sunrise al celor de la Simply Red, ciocnim sampanie si ne pupam, fiecare cu cine poate. Dupa asta chiar nu mai conteaza muzica.

Subsemnata pleaca intr-o scurta-mini-vacanta, asa ca va ureaza de pe acum la multi ani si un 2010 in care sa dansati numai pe ritmul vostru preferat!