Cate chestii intra intr-o cutie

“Traim in niste cutii mai mari, mergem la serviciu in cutii mai mici, cand ne intoarcem stam si ne petrecem timpul uitandu-ne la o cutie, iar corpurile noastre sunt tot niste cutii care la final vor parasi aceasta lume in ultima cutie…”. Aceasta este filosofia optimista din The Box, un film care mi-a demonstrat din nou ca americanii au talentul nemaipomenit sa ia niste concepte si idei profunde si sa ni le serveasca sub forma de sufleu prabusit in el insusi.

Norma (Cameron Diaz) si Arthur (James Marsden) sunt un cuplu middle class din America anilor ‘70. Ea e profesoara de literatura franceza, el e inginer la NASA si au o viata relativ linistita si fericita, umbrita doar de micul handicap la picior al Normei. Exact in perioada cand ea este concediata iar lui i se refuza un post important, in viata lor apare un barbat ciudat, cu jumatate de fata arsa (Frank Langella), care le aduce o cutie cu un buton si le face o oferta: pot primi un milion de dolari neimpozabili daca apasa butonul in 24 de ore, moment in care cineva, o persoana complet necunoscuta lor, va muri. Cum era de asteptat, datorita problemelor financiare si egoismului intrinsec al fiintei umane (“daca moare cineva din alta tara, pe care nu-l cunosc, asta nu ma afecteaza”), ei apasa butonul si primesc banii, insa consecintele gestului lor sunt tragice. De-acum inainte vor fi terorizati de tot felul de intamplari dubioase, oameni ciudati si telefoanele domnului Arlington Steward (omul fara juma’ de fata), culminand cu obligatia de a face o alegere oribila.

Tot din acest punct al filmului, spectatorului i se serveste, dupa cum am zis, un fel de sufleu in care sunt amestecate la gramada: filosofia liberului arbitru, chestiuni de etica si morala (triumful dorintelor personale asupra binelui colectiv), religia (poate fi dl.Steward un fel de sarpe al Edenului care o tenteaza pe Eva/Norma?), tehnologia si SF-ul, condimentate cu citate din teatrul lui Jean-Paul Sartre luate din Reader’s Digest (“Infernul sunt ceilalti”). Evenimentele care se petrec sunt atat de suprarealiste si incalcite ca la un moment dat nu stii daca sa te plictisesti sau sa te resemnezi ca n-o sa intelegi nimic, iar unele scene sunt de-a dreptul penibile, cum ar fi faza de la biblioteca, care concureaza la absurditate cu scena din Knowing cand vin extraterestrii sa-i ia pe copii in nava. Pe deasupra, filmul mai e si misogin, deoarece in toate cuplurile din film carora li se face oferta, numai femeia e aceea care apasa intotdeauna butonul.

Ce mai, The Box este ca un fel de episod mai lung si mai prost din serialul The Twilight Zone. Mi-a trebuit o ora sa ies din starea de spirit tampita pe care mi-a provocat-o. Am luat insa de la omul cu juma’ de fata si o idee buna, pe care o s-o prezint maine departamentului HR: “Manualul de exploatare a resurselor umane”…

Stirile PorcineTv

Vineri dupa-masa, departamentul nostru de resurse umane a trimis un e-mail catre toti angajatii, cu sfaturi despre cum sa ne protejam de AH1N1. Sfaturi de bun-simt de altfel, cum ar fi sa ne spalam pe maini si sa stranutam in batista, pe care ar trebui sa le respectam tot timpul, nu doar cand ne sperie porcina. Imediat, unul dintre managerii nostri zonali a dat Reply All cu textul “Multumim! Exista si ceva instructiuni speciale pentru sex?”. Dincolo de amuzament, acest raspuns poarta in el un mesaj important: oamenii s-au plictisit sa tot fie manipulati si bagati in panica artificial, ca sa-si faca televiziunile rating si sa-si vanda farmacistii vaccinurile si mastile. Aproape concomitent cu mailul colegului meu, am mai primit si un fel de manifest anti-manipulare pe care nu stiu cine l-a scris, dar la care am ras cu gura pana la urechi. L-am facut pdf si il puteti citi si voi aici: Pericol MARE.

Pe mine ma uimesc sincer doua lucruri: naivitatea cu care multi oameni inghit pe nemestecate orice stire panicarda care li se serveste si usurinta cu care presa,  autoritatile si chiar Organizatia Mondiala a Sanatatii folosesc cuvinte mari precum “pandemie”. Daca cele cateva sute de persoane care au murit de gripa aviara sau porcina inseamna pandemie, atunci Marea Ciuma din 1665-1666, cand au murit 100.000 de oameni (20% din populatia Londrei) ce-a fost? Mega-pandemie? Pandemie la super oferta? 

Unul din cele mai nesimtite exemple de manipulare din partea presei l-am vazut tot vineri, la stirile ProTv. Titlu: “Un roman a murit in Italia de gripa porcina”. Continutul stirii: “Romanul era internat in spital, suferind de cancer in faza terminala. Autopsia a relevat ca era infectat cu virusul AH1N1, care se pare ca i-a grabit sfarsitul”.

Pai, tanti Esca, atunci hai sa rescriem toate stirile: “Un om a cazut din avion si a murit pentru ca virusul AH1N1 i-a accelerat caderea”, “Un sofer a intrat cu masina in copac cand vorbea la telefon deoarece virusul AH1N1 i-a afectat atentia distributiva.”, “Bunica lui Superman, care initial era ignifuga, a luat foc cand i-a explodat butelia pentru ca era infectata cu virusul AH1N1.”  Orice stire are nenumarate fatete, nu-i asa? – si in curand n-o sa mai facem diferenta intre o stire “porcina” si o stire “de porc”… 

Captatio benevolentiae

In anul IV de facultate am avut un semestru intreg in care a trebuit sa scriu muuulte eseuri in limba franceza, respectand regulile retoricii. Aveam un profesor scolit prin Franta, extrem de exigent, care a reusit sa-mi imprime niste principii si tehnici ale discursului extrem de utile: prezentarea unei idei intr-un mod care atrage atentia si “capteaza bunavointa”, pastrarea logicii si argumentarea oricarei afirmatii, asigurarea unei fluiditati in derularea ideilor una din alta, anticiparea contra-argumentelor oponentilor si demontarea acestora in avans, rezumarea la sfarsit a ideilor prezentate si prezentarea concluziilor intr-un mod interesant. [Sa nu se inteleaga ca pretind ca stapanesc aceasta arta, dar macar am o idee despre cum se face.] Si da, se pare ca latinii erau the real thing in chestia asta, inainte sa inventam noi Power Point-ul si sa ne invete Dale Carnegie cum sa vorbim in public!

Pentru ca, daca in scris este oarecum usor sa faci un eseu bun, cand trebuie sa-l prezinti oral in fata unei audiente, lucrurile se complica. Se stie ca vorbitul in public este una din temerile cele mai mari ale oamenilor. Sa-ti stapanesti emotiile, sa-ti reglezi vocea si gesturile, sa-ti corectezi ticurile verbale nu este ceva la indemana oricui. Unii au talent nativ la asa ceva (norocosii posesori de carisma), altii merg la cursuri si/sau exerseaza pana ating nivelul dorit. O sa dau mai jos doua exemple de oratori de la care, din punctul meu de vedere, am putea invata cate ceva. 

Exista, pe de o parte, stilul american, agitato-glamuros, gen Tony Robbins. Lasand la o parte cat de mult credem sau nu in teoriile sale, va rog sa observati cum publicul ii ciuguleste literalmente din palma. Sa nu uitam ca acest om tine seminarii care dureaza cate 50 de ore (vineri-sambata) in fata a cateva sute de oameni deodata. De cand ia microfonul in mana, el reuseste sa vrajeasca audienta, prin miscarea continua, prin glume strategic plasate, prin adresarea de intrebari, prin interactiunea directa cu persoane din public, prin anumite  fraze sau teme pe care le reia de mai multe ori pe parcursul discursului. Nu e de mirare ca “the why guy”, cum isi spune el, a facut o avere de milioane doar din… vorbe.

Celalalt mod de captare a bunavointei este cel britanic, reprezentat aici prin scriitorul Alain de Botton. El e opusul lui Tony Robbins. In cel mai relaxat si cool stil englezesc, sta pe loc si vorbeste. Insa discursul lui este atat de interesant, atat de dens in idei, iar umorul lui este atat de subtil si de buna calitate, incat nu poti decat sa-l asculti cu gura cascata si urechile ciulite, sa nu cumva sa pierzi vreo vorbulita. Va sfatuiesc sa va faceti timp 16 minute si sa ascultati ce are el de spus despre cum e inteles succesul in zilele noastre… Fiecare idee pe care o expune ar merita o discutie sau un post separat pe blog.

Acestea fiind zise, imi doresc tare mult sa vad si in Romania vreun scriitor / politician / ziarist / om de marketing capabil nu doar sa stapaneasca tehnica oratoriei, ci si sa aiba idei proaspete si originale, mentinandu-si in acelasi timp si o anumita modestie si demnitate. Ai nostri fie au capabilitati retorice dar emit platitudini, fie au idei bune dar nu stiu sa le prezinte. Ce e mai rau este ca nu sunt constienti de asta, iar daca sunt constienti, considera ca e sub demnitatea lor sa-si exerseze discursul in oglinda inainte sa le moara jumatate de public de plictiseala. 

Astfel, participam la diverse conferinte si seminarii unde “speakerii” vorbesc incet sau monoton, stau cu spatele la public si cu fata la ecran, fac Power Point-uri cu slide-uri pline de text scris cu font imposibil de citit din sala, nu-si condimenteaza discursul cu nimic funny, original, interesant, ceva care sa mentina atentia treaza si in general se vede clar ca nu si-au exersat speech-ul inainte. Mai rau, am vazut oameni care se avanta in subiecte pe care nu le stapanesc. Cele mai recente exemple le-am intalnit la conferinta de marketing unde am fost acum cateva saptamani, cand un caprior speriat si balbait de la o agentie s-a apucat sa ne spuna el cum se calculeaza ROI-ul dar nu-si mai amintea daca este investitii supra profit sau profit supra investitii sau… Pana la urma a renuntat, in chicotelile batjocoritoare ale oamenilor din sala. Nu i-a ajuns ca s-a facut de bafta cu chestia asta, ci a continuat autoflagelarea: cand pe un slide a aparut scris “vanzari mai mari cu 200%”, el ne-a tradus informatia prin “vanzarile au crescut de 200 de ori”. De-asta imi place mie zicala aia cu “Decat sa taci si sa creada lumea ca esti prost, mai bine vorbesti si inlaturi orice banuiala”.

Ok, vad ca iar m-am intins la scris, asa ca o sa urmez regulile retoricii si o sa-mi rezum tot discursul astfel: Daca nu poti sa fii simpatic, macar zi ceva interesant; daca nu poti sa zici ceva interesant, macar fii simpatic; daca poti sa fii simpatic si sa zici si ceva interesant, atunci felicitari, ai captat bunavointa publicului. Si daca nu poti nici sa fii simpatic, nici sa zici ceva interesant, te rugam frumos sa stai acasa sau sa ramai in sala, pentru ca a vorbi in fata unor oameni trebuie sa fie un privilegiu, nu un sacrilegiu! 

Minciunile succesului

Joi seara am avut o conversatie interesanta cu Morticia si LadyIo despre programarea neuro-lingvistica, The Secret si alte ramuri ale curentului de gandire pozitiva. Cu ceva zile in urma mai vorbisem cu cineva care era dezamagit de cartea Putere nemarginita de Anthony Robbins (probabil cel mai cunoscut coach si vorbitor motivational din lume), spunand ca are unele idei demne de luat in seama, iar altele sunt cam… aberatii. Problema cu gandirea pozitiva, ca atatea alte lucruri care au incaput pe mainile americanilor, este ca dintr-un concept esentialmente bun si folositor a deviat intr-un mumbo jumbo de gandire magica, rupta de realitate, in care nenumarati guru incearca sa ne convinga ca este suficient sa stai intr-o camera si sa-ti imaginezi ceva cu suficienta forta si emotie ca sa “materializezi” acel lucru. Ei baga in mixer Legea Atractiei, fizica cuantica, bucatele din psihologie si neurologie, citate din Biblie (“Cere si ti se va da”) etc. si scot un shake cu gust si miros foarte atragatoare, uitand insa sa precizeze ca gandirea pozitiva este vax albina fara actiune, fara sa faci ceva concret in mod constant in directia dorita, atitudinea optimista fiind doar acea parghie interioara care iti da putere sa mergi mai departe si sa-ti pastrezi motivatia.

Din acest punct de vedere, Anthony Robbins este totusi un guru cu picioarele pe pamant, care isi incheie intotdeauna sfaturile de gandire pozitiva cu indemnul “Go for it like crazy!”. Spre deosebire de autorii The Secret, el nu uita sa precizeze ca trebuie sa-ti stabilesi clar obiectivele si sa-ti faci un plan de actiune de care sa te tii. Mai zice si ca oamenii de succes isi spun singuri 7 minciuni. “Minciuni” in sensul ca, desi nu sunt intotdeauna adevarate raportate la realitate, sunt de fapt niste convingeri personale foarte puternice care ii ajuta sa treaca peste obstacole si ii insufletesc sa-si dea mai mult osteneala si sa faca mai multe. Iata cele 7 “minciuni ale succesului”:

1. Totul se intampla dintr-un motiv si cu un scop si imi este de folos. Se pare ca oamenii de succes au abilitatea neobisnuita sa se concentreze pe ce ar putea obtine dintr-o situatie, pe oportunitatile care s-ar putea ivi chiar in circumstante potrivnice. De exemplu, multi afaceristi au succes pe timp de criza pentru ca stiu sa identifice o nisa de produse care poate fi exploatata. Altii, carora li s-au intamplat lucruri rele, cum ar fi o boala sau un accident, folosesc asta pentru a infiinta asociatii si organizatii de ajutorare pentru victimele unor accidente asemanatoare si isi regasesc astfel dorinta de a trai.

2. Nu exista esec. Exista numai rezultate. Acolo unde oamenii obisnuiti considera ca au ratat, ca au dat gres si cad in depresie plangadu-si de mila, oamenii de succes incearca sa invete ceva din acel rateu si il considera doar un mod prin care au aflat cum sa faca lucrurile mai bine data viitoare. Ei pun semnul egal intre esec si experienta si, de asemenea, nu sunt genul care se tem sa faca ceva, orice, ca nu cumva sa greseasca.

3. Orice s-ar intampla, imi asum raspunderea. Se pare ca marii lideri au in comun convingerea ca ei isi creeaza propria lume si ca orice li s-ar intampla, ei au generat acest lucru prin faptele si vorbele lor. Sigur ca aceasta convingere pare cea mai trasa de par, deoarece e clar ca exista si evenimente pe care nu le poti controla, insa ideea de baza a acestei “minciuni” este respingerea atitudinii de victima neputincioasa a destinului.

4. Nu este nevoie sa inteleg totul pentru a putea folosi totul. Nu e nevoie sa intelegi cum functioneaza curentul electric ca sa aprinzi lumina sau sa bagi masina de spalat in functiune si nici nu trebuie sa stii cum a fost scris softul de computer pe care il utilizezi, atata vreme cat merge si iti faci treaba cu el. Oamenii de succes stiu sa faca diferenta intre ce este necesar sa inteleaga si ce nu si nu isi bat capul cu detalii minore si inutile.

5. Oamenii constituie marea mea resursa. Iarasi, nu este un secret cat de mult conteaza in viata pe cine cunosti. Oamenii puternici au o retea de cunoscuti la fel de puternici. De asemenea, ei stiu cum sa se poarte cu ceilalti oameni, stiu sa isi arate respectul si aprecierea, stiu sa-i motiveze si sa-i implice pe ceilalti. E drept ca unii dintre ei mai strecoara si niscai tehnici de manipulare sau isi disimuleaza interesele sub masca empatiei si tovarasiei, insa nu se poate nega ca adevaratii lideri au abilitati innascute de interrelationare. 

6. A munci inseamna sa ma recreez. O, da, ce-ar mai fi de comentat? Cu totii stim ca daca faci ce-ti place, muncesti mai cu placere si mai eficient si nici nu ti se mai pare de fapt ca muncesti din greu. Probabil nu strica din cand in cand sa-ti spui cate o minciuna gen “Wow, tabelul asta excel cu 15243 de randuri e super fun!”. Iar daca nu poti face asta, atunci poate e cazul sa te intrebi daca esti in cariera sau domeniul de activitate potrivit. Cel putin teoretic, nu e niciodata prea tarziu sa faci o schimbare…

7. Nu pot avea reusite de durata fara angajament. E ceea ce ziceam mai devreme despre indemnul lui Robbins, “Go for it like crazy!”. Daca te marginesti sa visezi si sa-ti faci planuri, n-o sa reusesti nimic si in curand o sa zici ca gandirea pozitiva e doar bullsh*t. Pana si intelepciunea noastra populara zice “Dumnezeu iti da, dar nu-ti baga in traista”. 

In incheiere, pentru ca am si eu momente cand gandirea pozitiva ma lasa rece si frustrata, as vrea sa-mi aduc modesta contributie la lista lui Tony Robbins cu minciuna nr.8, pe care mi-o spun de cand ma stiu… si pe care am regasit-o in melodia urmatoare. Nu are videoclip, dar poate e mai bine asa, ca ne concentram asupra cantecului. A propos, sunt curioasa, voi aveti vreo ”minciuna a succesului” pe care vi-o spuneti?

Doua lepse

Mi s-au pasat doua lepse, asa ca imi fac datoria de onoare sa raspund.

De la Lady Io in varianta sa gospodareasca am primit o leapsa culinara, la care raspunsurile mele sunt:

Madlena mea personala este prajitura tip pandispan cu – ati ghicit – visine.  Bunica din partea mamei obisnuia sa-mi faca si de-atunci, de cand eram mica, nu am mai mancat decat maxim de 3-4 ori. Deci clar ca atunci cand o mananc sau chiar cand o vad in galantarul unei cofetarii, ma gandesc la copilarie.

Bau-baul din farfuria mea este, categoric, soriciul de porc. Ceva mai barbar nu cred ca exista. Bine, vorbesc de chestii pe care le-am gustat, nu de pisici la protap, creieri de maimuta si alte delicatese de care am auzit (fie la ei acolo). In rest, sunt extrem de putin mofturoasa la mancare.

Iar de la Zazuza am primit o leapsa fotografica, ceva mai grea deoarece am avut de ales intre muuulte poze dragi si/sau haioase. In cele din urma m-am oprit la urmatoarele:

O poza foarte draga, pe care o tin si pe desktop, este aceasta cu doi porumbei care privesc catre mare, facuta intr-un moment si intr-un loc unde am fost insanely happy (sau happily insane).

Iar o poza haioasa este aceasta care ma infatiseaza la primul teambuilding outdoor din viata mea, la Sinaia, in 2004. Priviti, va rog, expresia de concentrare, groaza si nefericire de pe chipul meu. Nu e de mirare ca am ramas traumatizata!

Lepsele merg la cine mai doreste, cine mai pofteste.

Idila cu dadacul

In limbajul specialistilor in love&dating, the rebound este acea persoana cu care ai o relatie imediat dupa ce ai suferit o despartire majora. Deoarece dupa un divort sau separare de cineva cu care ai stat mai multi ani esti in mod clar ranit(a), confuz(a) si nepregatit(a) sa-ti mai deschizi inima, relatia cu the rebound este menita sa dureze foarte putin si sa fie doar un mod in care iti lingi ranile, iti repari orgoliul si de fapt te pregatesti pentru urmatoarea relatie adevarata din viata ta. Ei bine, filmul The Rebound isi propune, cred, sa demonstreze contrariul, sub forma unei comedii romantice lipsita de sare si piper.

Sandy (Catherine Zeta-Jones) este gospodina, sotia si mama perfecta, care n-a avut niciodata un job si pana la varsta de 40 de ani s-a preocupat numai de familie si indatoririle casnice. Cand descopera ca sotul o inseala, ea divorteaza, isi ia cei doi copii si se muta la New York, hotarata sa-si ia viata de la capat si sa-si indeplineasca visul de a deveni reporter sportiv. Numai ca a avea serviciu presupune sa aiba cu cine sa-si lase copiii, asa ca Sandy isi cauta un baby sitter pe care il gaseste sub forma unui tanar de 25 de ani, Aram (Justin Bartha), destul de suparat pe viata in urma faptului ca descoperise ca frantuzoaica ce parea iubirea vietii lui se folosise de el ca sa-si ia permisul de rezidenta in State. Pe masura ce isi cladeste o cariera si este tot mai dezamagita de barbatii cam ciudati cu care iese la intalniri, Sandy se apropie tot mai mult de Aram, mai ales ca si copiii ei il indragesc, asa ca inevitabil cei doi sfarsesc prin a avea o relatie. Relatie care devine tot mai serioasa pana intr-un punct de cotitura… pe care n-o sa vi-l spun ca altfel va stric placerea. Ideea e ca Sandy are un moment de criza si il trimite pe june la plimbare, motivand ca diferenta de varsta dintre ei este exagerat de mare si ei nu au niciun viitor. Ramane de vazut daca mai exista totusi o sansa, daca iubirea nu tine cont de varsta si daca the rebound poate sa fie, totusi, The One.

Din pacate, The Rebound e genul de film care are doar 4-5 faze mai haioase si alea sunt puse in trailer, asa ca deja ai ras la ele cand ai vazut trailerul la cinema (eventual tot de 4-5 ori). Zeta-Jones are un personaj destul de bine conturat, insa cel intruchipat de Bartha este total de pe alta planeta: un tip dragut de 25 de ani, sensibil, neafemeiat, fara vicii, caruia ii plac copiii, ba chiar refuza un super job la o corporatie ca sa stea cu ei si cu Sandy – oh, please! Pe deasupra, chiar daca ambii sunt sarmanti pe cont propriu, Zeta-Jones si Bartha nu au niciun pic de chimie impreuna pe ecran si nu se potrivesc nici fizic – ea este mai inalta si chiar un pic mai masiva decat el, iar diferenta de varsta e totusi cam mare ca relatia sa fie credibila. Asta mi-aduce aminte de The Proposal, care trata cam acelasi subiect – relatia dintre o ea mai in varsta si un el mai mic – dar unde exista o potrivire foarte buna intre actori si unde scenaristii au creat situatii si replici cu adevarat haioase. Asta e, dupa cum am mai spus si in alte randuri, unul dintre cele mai grele lucruri pe lumea asta e sa faci oamenii sa rada… Asa ca eu una nu v-as recomanda sa iesiti din casa pe frigul asta pentru The Rebound. Mai bine va inveseliti cu un pahar de vin fiert!

Metro-n plex

Chiar daca imi place sa ma mentin la curent cu realitatea social-economica si politica din jurul meu, nu obisnuiesc sa scriu pe acest blog despre astfel de subiecte, deoarece cred ca toata lumea e satula de ele si in plus exista specialisti in domeniu care pot s-o faca mai avizat. Astazi insa m-am enervat groaznic cand am citit despre greva angajatilor de la Metrorex si am simtit ca trebuie sa ma descarc aici, asta ca sa nu ma duc maine dimineata si sa-l iau la bataie pe conductorul primului tren in care ma voi urca.

De 2-3 saptamani, pe televizoarele din statiile de metrou se tot difuzeaza un anunt amenintator, scris sobru cu alb pe negru, in care calatorii sunt avertizati ca dupa 15 noiembrie este posibil sa se declanseze greva generala deoarece nici acum nu s-a aprobat bugetul de cheltuieli pe 2009 si angajatii Metrorex nu isi pot negocia noul contract de munca. Asta este motivul oficial, insa astazi, citind in Capital si Evenimentul Zilei despre manifestatia pre-greva a metrorecsilor, ce-mi vad ochisorii? Salariatii Metrorex vor o marire de salariu de 26% care sa acopere inflatia si motiveaza ca in 2009 productivitatea le-a crescut cu 30%!

Acum, nu stiu cum e la Metrorex, insa la compania unde lucrez eu productivitatea se masoara impartind veniturile firmei la numarul de angajati. Logic, daca vrei sa cresti productivitatea, trebuie ori sa scazi cheltuielile (aici incluzand dat oameni afara, scazut salarii, taiat apa, cafea, pixuri si hartie igienica), ori sa maresti veniturile. In ambele cazuri, asta presupune anumite masuri planificate si implementate cu cap, dupa tot felul de calcule si indici. Or, as vrea sa stiu si eu ce masuri s-au implementat la Metrorex astfel incat sa creasca productivitatea? In niciun caz n-au fost dati oameni afara si nici nu le-au scazut salariile, ca altfel ar fi sarit de fund in sus mai de mult. Deci inseamna ca le-au crescut veniturile. Bun, dar asta s-a intamplat pentru ca au facut ei ceva anume ca sa atraga mai multi calatori? Nu, doar au marit costul cartelelor, iar oamenii au inceput sa foloseasca metroul in numar tot mai mare din trei motive: fie nu si-au mai permis sa mearga cu masina, fie i-a speriat traficul de suprafata, fie numeroasele santiere din Bucuresti au atras mai multi muncitori din provincie care se deplaseaza predominant cu acest mijloc de transport (si stiu despre ce vorbesc, ca geme metroul de ei in drum spre Pipera). Cu alte cuvinte, aceasta crestere a productivitatii cu care se lauda ei este doar un efect de conjunctura si nicidecum meritul unui management stralucitor sau rezultatul unei cantitati sporite de munca (nu s-au inmultit trenurile, nu s-a prelungit programul).

Alta motivatie pentru cererea maririi salariului este ca “nu vad lumina soarelui” sau “lucrez in schimburi” si “nu primesc decat 1500 de lei salariu”. Hello?! Pai stim cu totii ca exista medici rezidenti care castiga tot atat si salveaza vieti, nu dau cu ciocanul! Sa nu mai vorbim ca in nenumarate alte industrii (tot ce tine de productie, logistica, constructii) oamenii muncesc in conditii dificile, in ger sau canicula, in schimburi de noapte, cara chestii grele, inhaleaza toxine etc. Si sa fim seriosi, nici oamenii “de birou” care lucreaza in cubicule stramte fara ferestre pe la unele firme nu vad lumina soarelui 8-9-10 ore pe zi!

Acestea fiind zise, hai spuneti-o p-aia dreapta, dragi metrorecsi: faceti greva pentru ca puteti, pentru ca detineti monopolul in subteran si pentru ca stiti ca aveti asul in maneca: daca nu mai merge metroul, tot Bucurestiul va fi paralizat. Sunteti si voi in aceeasi gasca grasa si nesimtita de bugetari pentru care nu este criza, nu exista reduceri de personal, taieri din salariu, concedii fara plata. Toate masurile anti-criza se iau la privat, adica la cele cateva milioane de amarati care sustin toata Romania, toate pensiile, alocatiile, ajutoarele si salariile voastre. La privat nu exista sindicat, nu se dau sporuri de limba straina, lucru cu publicul si lucru la calculator (asta pare o gluma proasta dar la bugetari e valabila), s-au dat afara angajati cu sutele deodata iar cei ramasi au fost obligati sa munceasca dublu ca sa acopere lipsa colegilor, s-au taiat salariile si cu 35%, s-au dat concedii fortate fara plata, s-au eliminat orice prime, bonusuri sau alte beneficii. La stat, orice incercare de a se lua astfel de masuri se soldeaza cu greva, iar masura se amana pe termen nelimitat. Si mai nou, nu se intra in greva pentru ca li se ia ceva, ci pentru ca nu li se da mai mult.

Ma intreb cand si daca o sa moara vreodata la noi aceasta mentalitate socialista, in care ai impresia ca este datoria unei entitati mitice si nedefinite, Statul, sa-ti pastreze slujba pe viata doar pentru ca existi si in care nu tii cont de contextul economic atunci cand ceri mai multi bani. Ba mai mult, iti bati joc de oamenii care iti platesc tie salariul din taxele lor. Eu un singur lucru mai am de spus: daca Metroflexul intra in greva, imi iau liber de la serviciu in zilele alea (ca oricum imi va fi aproape imposibil sa ajung) si jur ca ma duc in piata unde vor fi demonstrantii ca sa arunc cu rosii si oua in ei!

Castele suedeze in nori suedezi

Ok, mai am putin si fac o obsesie pentru Suedia! Deja caut pe net cursuri de suedeza si fantasmez sa ma mut la Gotheborg. Si asta numai din cauza seriei Millenium, din care am citit, daca va mai amintiti, Barbati care urasc femeile si Fata care s-a jucat cu focul. In seara asta am terminat si ultimul volum din trilogie, Castelul din nori s-a sfaramat, si ma simt ca si cum tocmai m-as fi intors dintr-o vacanta si imi pare rau ca nu mai sunt acolo.

Castelul din nori s-a sfaramat are 853 de pagini (categoric nu e de luat in geanta si citit in metrou, la asemenea gabarit va poate dezloca un umar) si reprezinta partea in care i se face dreptate lui Lisbeth Salander, stiti voi, hackerita geniala si mizantroapa care mie mi-a devenit extraordinar de simpatica. Atat de simpatica, incat primele doua sute de pagini, in care ea a zacut la spital si n-a putut sa faca smecherii pe computer, mi s-au parut aproape fade. E drept si ca autorul face o relativ lunga istorie a politiei secrete suedeze, explicandu-ne cum s-a ajuns ca intr-un stat atat de civilizat sa se infiinteze o celula care sa se ocupe cu crime, rapiri si alte infractiuni, in scopul protejarii unor secrete de stat, iar pe mine ma cam plictiseste tot ce are de-a face cu politica si spionajul. Deci s-ar putea ca pe altii, mai interesati de subiect, sa nu-i plictiseasca aceste pasaje.

In orice caz, de indata ce Lisbeth Salander reintra in peisaj, cu ajutorul bravului ziarist Mikael Blomkvist care ii paseaza pe ascuns un computer Palm in camera de spital, actiunea se insufleteste subit si nu te mai lasa sa inchizi cartea decat cu mari regrete. Personajele pozitive si cele negative intra intr-un joc dur, periculos si rapid, avand ca miza demascarea sectiei ilegal constituite in cadrul politiei secrete suedeze si repunerea in drepturi a lui Lisbeth Salander, a carei singura vina fusese ca se nascuse dintr-un tata spion rus adapostit in Suedia, pentru acoperirea caruia Sectia comisese toate infractiunile posibile, incluzand internarea bietei fetei la casa de nebuni si incercarea de a o ucide.

Asta e doar firul narativ principal, pentru ca pe langa el mai sunt si alte firisoare si firicele, cum ar fi povestea de amor dintre Mikael si politista Monica Figuerola, odiseea fostei redactore-sefe de la Millenium la revista concurenta, condimentata cu amenintarile unui obsedat, incercarile Sectiei de a-l compromite pe Blomkvist sau escapada lui Lisbeth in Gibraltar, toate alcatuind o intriga complexa si savuroasa, cu mii de detalii minutios puse la punct.

Asa. Nu stiu ce sa mai scriu, acum ca s-a terminat trilogia si Stieg Larsson e mort, deci n-o sa mai citesc nimic de el. Si cand te gandesti ca planuia sa scrie 10 volume! Ce ghinion! V-am spus ca imi place de Lisbeth Salander?

Tanti Aglae in taior

Azi am chiulit de la serviciu! E drept, am chiulit cu aprobarea sefului pentru ca m-am dus la conferinta Marketing in Direct - eveniment care mi-a prilejuit o serie de meditatii profunde pe teme profesionale si profane, dintre care unele se vor transforma in articole pentru delectarea onoratului auditoriu de pe acest blog (deh, s-a discutat la conferinta si despre flatarea consumatorului ). Tema pe care o voi aborda in aceasta seara este un anume tip de comportament al participantului roman la conferinte (nu bag mana-n foc ca strainezii sunt mult mai rafinati, dar eu vorbesc despre ceea ce cunosc). Asa ca ma voi adresa in continuare acestui specimen.  

Tu, participantule la conferinte, esti in general antreprenor, director, consultant, manager sau alt gen de om de la care ma astept sa aiba un anumit nivel educational si financiar. Si intr-adevar, la o prima vedere vad ca esti civilizat, politicos, sosind intr-o masina buna, imbracat impecabil. Vorbesti elegant in jargonul tau profesional, schimbi carti de vizita cu gratie si ai interventii afectate in timpul workshopurilor. 

Totul se schimba cu 450 de grade (iertata fie-mi licenta poetica) in momentul crucial al lunch break-ului! Abia acum se vede ca motivul principal al participarii tale la eveniment este mancarea moca, iar managerul scrobit se transforma in tanti Aglae. Tu o faci mult mai subtil, insa nu cu mai putina nesimtire. De exemplu, sala in care s-a tinut conferinta de astazi avea doua iesiri: una in fata, in zona podiumului vorbitorilor, si una in spatele salii, ambele dand catre terasa unde ospatarii amenajasera mesele cu mancare, in timp ce inauntru se dezbateau subiecte fierbinti, cum ar fi daca avem cu adevarat marketing direct in Romania si daca avem, de ce nu-l masoara nimeni. Ei bine, treptat-treptat, tu si alti participanti din spatele salii ati iesit din sala pe terasa in timp ce inca se vorbea si se dezbatea si v-ati pus pe mancat. Va zaream siluetele cu farfurii in mana, indesand in voi aperitive si carnati. In momentul cand discutiile s-au terminat si restul lumii civilizate a iesit afara, recipientele cu mancare erau deja devastate, iar ospatarii strangeau farfurii lasate pe jumatate pline cu mancare. Inutil sa va mai spun ca ultimii care au iesit din sala nu au mai mancat decat paine goala si eventual vreo chiftea cazuta pe jos. De ce mi se pare asta asa o mare nesimtire, draga participantule chiftelofag, si dedic asa de mult spatiu acestui subiect? Nu e din cauza ca ma numar printre cei care au apucat doar doua chiftele , ci din trei motive, care sunt de fapt mai mult intrebari retorice:

1. De ce iti pierzi timpul participand la o conferinta care nu te intereseaza? Oare din cauza ca nu ai venit aici pe banii tai, ci cu invitatie sau cu bilet platit de companie, asa ca poti sa-ti bati joc fara pareri de rau? Daca ai fi platit tu intre 100 si 500 de euro ca sa ajungi aici, tot asa te-ai fi purtat? Si chiar nu ti se pare de interes o discutie despre perspectivele jobului tau?

2. De ce nu respecti speakerii din fata ta, care s-au pregatit temeinic si poate au si emotii, si te ridici ostentativ in timp ce ei vorbesc, trimitandu-le mesajul ca nu dai doi bani pe ce zic ei? Crezi cumva ca le stii pe toate, ca nu mai ai nimic nou de auzit sau de invatat? Crezi ca ai mai multa experienta decat un specialist britanic care facea marketing pe cand tu erai soim al patriei? Atunci pe tine de ce nu te-a invitat inca nimeni sa vorbesti la o conferinta?

3. De unde, pentru numele lui Dumnezeu, vine aceasta tentatie bolnava sa-ti umpli farfuria cu 5 straturi de mancare, din care de-abia ciugulesti si apoi o abandonezi aproape plina? Nu ai un salariu suficient de mare sa-ti cumperi de mancare? Esti cumva un aurolac sub acoperire care n-a mai mancat de o saptamana? N-ai auzit de conceptul sa iti pui in farfurie atat cat stii ca o sa mananci? Sau ne intoarcem la punctul 1 – “pentru ca e moca”?

Zau asa, mai participantule (sau participanto) in costum de firma, nu esti cu nimic mai bun(a) decat pensionarii care vin sa pupe moastele doar ca sa primeasca sarmale gratis. Macar lor le mai poti gasi scuze: lipsa de educatie, saracia, mentalitatea mostenita de pe vremea lui Ceasca… Dar tu ce scuza ai? A, si inca ceva: daca tanti Aglae vine la coada de la 3 dimineata ca sa aiba locul asigurat, tu, participantule, nu reusesti niciodata sa ajungi la timp. Chiar daca ti s-a comunicat in scris programul, chiar daca organizatorii au prevazut o ora de welcome coffee, sa zicem de la 9 la 10, tocmai in ideea sa ajunga toata lumea, tu, patruns de propria-ti importanta, ajungi inevitabil la 10 si un sfert si deranjezi pe toata lumea sau faci ca evenimentul sa inceapa cu intarziere. Probabil nu ai organizat in viata ta un eveniment si nu stii cate luni au muncit niste oameni pentru ca totul sa mearga snur in aceasta zi (asta incluzand si respectarea orarului de desfasurare).

Deci, sa recapitulam: vii tarziu, nu esti atent la ce se discuta si iesi din sala inainte de terminarea speech-urilor doar ca sa mananci. Parerea mea este ca, asa cum nu arati nicio forma de respect pentru organizatori, speakeri si ceilalti participanti, nu-ti respecti nici clientii. Probabil esti unul din acei marketeri care trimite un e-mail nesolicitat cu acelasi text la toata baza de date si crede ca a facut marketing direct, pentru ca 1. esti nepregatit si 2. esti interesat de forma, nu de fond. Esti, in esenta, doar o tanti Aglae ceva mai stilata…

Gilda, amenintata cu maritisul

In anul patru de facultate, Gilda impartea camera de camin cu o buna prietena, studenta la aceeasi facultate si fosta colega de liceu. Prietena avea un prieten, care avea un prieten proaspat despartit, asa ca s-a gandit el ca ar fi frumos sa fie cu totii prieteni si sa iasa in patru.  Prietenul prietenului a invitat-o de cateva ori pe Gilda in oras, ba o data chiar i-a schimbat si becul din camera intr-un act de cavalerism fara precedent, insa nu l-a inghiontit inima la mai mult si s-a intors la fosta prietena, cu care de altfel s-a si insurat. Gilda s-a ofticat, dar apoi l-a dat uitarii pana azi-noapte, cand a fost la nunta prietenei ei cu prietenul din facultate, nunta la care a venit, normal, si prietenul prietenului cu sotia. Moment in care Gilda s-a simtit razbunata si a avut o revelatie: si anume ca toate despartirile au un scop si nu e bine sa te agati de cel care vrea sa plece, deoarece asta e modalitatea destinului sa te protejeze de dezamagire si sa-ti scoata in cale ceva mai bun. In cazul de fata, Gilda a constatat ca prietenul care i se paruse un Fat-Frumos in facultate avea un inceput de chelie din aia nasoala, care inainteaza ca doua dare in varful capului, iar nevasta acestuia… well, Gilda n-o sa zica nimic rau de ea ca sa nu spuna careva ca e geloasa si doar o sa chicoteasca pe infundate. Deci asta li se intampla barbatilor care o parasesc pe Gilda: chelesc si se insoara cu femei plicticoase.

In alta dezordine de idei, in momentul aruncarii buchetului miresei, Gilda si alte trei demoazele nemaritate (a cincea se retrasese strategic la timp) au fost plasate la un perete si mireasa a azvarlit vanjos buchetul. Doua dintre demoazele au sarit in aer si s-au ciocnit, una si-a rupt si-o unghie, iar buchetul le-a scapat printre degete si a cazut in spatele lor, de unde Gilda, care nu facuse nicio miscare de prindere, s-a aplicat si l-a ridicat tacticoasa: “Care il vrea?”. Spre groaza ei insa, Gilda a fost nominalizata “urmatoarea mireasa a anului”  si i s-a pus valul miresei in cap and other very scary stuff. Gilda este acum terorizata si vrea sa stie daca cercetatorii britanici au facut vreun studiu din care sa reiasa, statistic vorbind, cate domnisoare de onoare care au prins buchetul s-au maritat. Oricum, Gilda ii avertizeaza pe barbatii din viata ei sa fuga de responsabilitate cat mai au timp, deoarece de acum incolo trebuie sa dea socoteala in fata instantei supreme: buchetul din bucatarie. Desigur, ramane si cealalta variabila de necontrolat – chelia…

Disclaimer: Gilda respecta optiunea altor oameni de a se casatori si se bucura cand acestia fac pasul cel mare, dar isi rezerva dreptul sa aiba dubiile si temerile ei personale.