Minciunile succesului

Joi seara am avut o conversatie interesanta cu Morticia si LadyIo despre programarea neuro-lingvistica, The Secret si alte ramuri ale curentului de gandire pozitiva. Cu ceva zile in urma mai vorbisem cu cineva care era dezamagit de cartea Putere nemarginita de Anthony Robbins (probabil cel mai cunoscut coach si vorbitor motivational din lume), spunand ca are unele idei demne de luat in seama, iar altele sunt cam… aberatii. Problema cu gandirea pozitiva, ca atatea alte lucruri care au incaput pe mainile americanilor, este ca dintr-un concept esentialmente bun si folositor a deviat intr-un mumbo jumbo de gandire magica, rupta de realitate, in care nenumarati guru incearca sa ne convinga ca este suficient sa stai intr-o camera si sa-ti imaginezi ceva cu suficienta forta si emotie ca sa “materializezi” acel lucru. Ei baga in mixer Legea Atractiei, fizica cuantica, bucatele din psihologie si neurologie, citate din Biblie (“Cere si ti se va da”) etc. si scot un shake cu gust si miros foarte atragatoare, uitand insa sa precizeze ca gandirea pozitiva este vax albina fara actiune, fara sa faci ceva concret in mod constant in directia dorita, atitudinea optimista fiind doar acea parghie interioara care iti da putere sa mergi mai departe si sa-ti pastrezi motivatia.

Din acest punct de vedere, Anthony Robbins este totusi un guru cu picioarele pe pamant, care isi incheie intotdeauna sfaturile de gandire pozitiva cu indemnul “Go for it like crazy!”. Spre deosebire de autorii The Secret, el nu uita sa precizeze ca trebuie sa-ti stabilesi clar obiectivele si sa-ti faci un plan de actiune de care sa te tii. Mai zice si ca oamenii de succes isi spun singuri 7 minciuni. “Minciuni” in sensul ca, desi nu sunt intotdeauna adevarate raportate la realitate, sunt de fapt niste convingeri personale foarte puternice care ii ajuta sa treaca peste obstacole si ii insufletesc sa-si dea mai mult osteneala si sa faca mai multe. Iata cele 7 “minciuni ale succesului”:

1. Totul se intampla dintr-un motiv si cu un scop si imi este de folos. Se pare ca oamenii de succes au abilitatea neobisnuita sa se concentreze pe ce ar putea obtine dintr-o situatie, pe oportunitatile care s-ar putea ivi chiar in circumstante potrivnice. De exemplu, multi afaceristi au succes pe timp de criza pentru ca stiu sa identifice o nisa de produse care poate fi exploatata. Altii, carora li s-au intamplat lucruri rele, cum ar fi o boala sau un accident, folosesc asta pentru a infiinta asociatii si organizatii de ajutorare pentru victimele unor accidente asemanatoare si isi regasesc astfel dorinta de a trai.

2. Nu exista esec. Exista numai rezultate. Acolo unde oamenii obisnuiti considera ca au ratat, ca au dat gres si cad in depresie plangadu-si de mila, oamenii de succes incearca sa invete ceva din acel rateu si il considera doar un mod prin care au aflat cum sa faca lucrurile mai bine data viitoare. Ei pun semnul egal intre esec si experienta si, de asemenea, nu sunt genul care se tem sa faca ceva, orice, ca nu cumva sa greseasca.

3. Orice s-ar intampla, imi asum raspunderea. Se pare ca marii lideri au in comun convingerea ca ei isi creeaza propria lume si ca orice li s-ar intampla, ei au generat acest lucru prin faptele si vorbele lor. Sigur ca aceasta convingere pare cea mai trasa de par, deoarece e clar ca exista si evenimente pe care nu le poti controla, insa ideea de baza a acestei “minciuni” este respingerea atitudinii de victima neputincioasa a destinului.

4. Nu este nevoie sa inteleg totul pentru a putea folosi totul. Nu e nevoie sa intelegi cum functioneaza curentul electric ca sa aprinzi lumina sau sa bagi masina de spalat in functiune si nici nu trebuie sa stii cum a fost scris softul de computer pe care il utilizezi, atata vreme cat merge si iti faci treaba cu el. Oamenii de succes stiu sa faca diferenta intre ce este necesar sa inteleaga si ce nu si nu isi bat capul cu detalii minore si inutile.

5. Oamenii constituie marea mea resursa. Iarasi, nu este un secret cat de mult conteaza in viata pe cine cunosti. Oamenii puternici au o retea de cunoscuti la fel de puternici. De asemenea, ei stiu cum sa se poarte cu ceilalti oameni, stiu sa isi arate respectul si aprecierea, stiu sa-i motiveze si sa-i implice pe ceilalti. E drept ca unii dintre ei mai strecoara si niscai tehnici de manipulare sau isi disimuleaza interesele sub masca empatiei si tovarasiei, insa nu se poate nega ca adevaratii lideri au abilitati innascute de interrelationare. 

6. A munci inseamna sa ma recreez. O, da, ce-ar mai fi de comentat? Cu totii stim ca daca faci ce-ti place, muncesti mai cu placere si mai eficient si nici nu ti se mai pare de fapt ca muncesti din greu. Probabil nu strica din cand in cand sa-ti spui cate o minciuna gen “Wow, tabelul asta excel cu 15243 de randuri e super fun!”. Iar daca nu poti face asta, atunci poate e cazul sa te intrebi daca esti in cariera sau domeniul de activitate potrivit. Cel putin teoretic, nu e niciodata prea tarziu sa faci o schimbare…

7. Nu pot avea reusite de durata fara angajament. E ceea ce ziceam mai devreme despre indemnul lui Robbins, “Go for it like crazy!”. Daca te marginesti sa visezi si sa-ti faci planuri, n-o sa reusesti nimic si in curand o sa zici ca gandirea pozitiva e doar bullsh*t. Pana si intelepciunea noastra populara zice “Dumnezeu iti da, dar nu-ti baga in traista”. 

In incheiere, pentru ca am si eu momente cand gandirea pozitiva ma lasa rece si frustrata, as vrea sa-mi aduc modesta contributie la lista lui Tony Robbins cu minciuna nr.8, pe care mi-o spun de cand ma stiu… si pe care am regasit-o in melodia urmatoare. Nu are videoclip, dar poate e mai bine asa, ca ne concentram asupra cantecului. A propos, sunt curioasa, voi aveti vreo ”minciuna a succesului” pe care vi-o spuneti?

Doua lepse

Mi s-au pasat doua lepse, asa ca imi fac datoria de onoare sa raspund.

De la Lady Io in varianta sa gospodareasca am primit o leapsa culinara, la care raspunsurile mele sunt:

Madlena mea personala este prajitura tip pandispan cu – ati ghicit – visine.  Bunica din partea mamei obisnuia sa-mi faca si de-atunci, de cand eram mica, nu am mai mancat decat maxim de 3-4 ori. Deci clar ca atunci cand o mananc sau chiar cand o vad in galantarul unei cofetarii, ma gandesc la copilarie.

Bau-baul din farfuria mea este, categoric, soriciul de porc. Ceva mai barbar nu cred ca exista. Bine, vorbesc de chestii pe care le-am gustat, nu de pisici la protap, creieri de maimuta si alte delicatese de care am auzit (fie la ei acolo). In rest, sunt extrem de putin mofturoasa la mancare.

Iar de la Zazuza am primit o leapsa fotografica, ceva mai grea deoarece am avut de ales intre muuulte poze dragi si/sau haioase. In cele din urma m-am oprit la urmatoarele:

O poza foarte draga, pe care o tin si pe desktop, este aceasta cu doi porumbei care privesc catre mare, facuta intr-un moment si intr-un loc unde am fost insanely happy (sau happily insane).

Iar o poza haioasa este aceasta care ma infatiseaza la primul teambuilding outdoor din viata mea, la Sinaia, in 2004. Priviti, va rog, expresia de concentrare, groaza si nefericire de pe chipul meu. Nu e de mirare ca am ramas traumatizata!

Lepsele merg la cine mai doreste, cine mai pofteste.

Idila cu dadacul

In limbajul specialistilor in love&dating, the rebound este acea persoana cu care ai o relatie imediat dupa ce ai suferit o despartire majora. Deoarece dupa un divort sau separare de cineva cu care ai stat mai multi ani esti in mod clar ranit(a), confuz(a) si nepregatit(a) sa-ti mai deschizi inima, relatia cu the rebound este menita sa dureze foarte putin si sa fie doar un mod in care iti lingi ranile, iti repari orgoliul si de fapt te pregatesti pentru urmatoarea relatie adevarata din viata ta. Ei bine, filmul The Rebound isi propune, cred, sa demonstreze contrariul, sub forma unei comedii romantice lipsita de sare si piper.

Sandy (Catherine Zeta-Jones) este gospodina, sotia si mama perfecta, care n-a avut niciodata un job si pana la varsta de 40 de ani s-a preocupat numai de familie si indatoririle casnice. Cand descopera ca sotul o inseala, ea divorteaza, isi ia cei doi copii si se muta la New York, hotarata sa-si ia viata de la capat si sa-si indeplineasca visul de a deveni reporter sportiv. Numai ca a avea serviciu presupune sa aiba cu cine sa-si lase copiii, asa ca Sandy isi cauta un baby sitter pe care il gaseste sub forma unui tanar de 25 de ani, Aram (Justin Bartha), destul de suparat pe viata in urma faptului ca descoperise ca frantuzoaica ce parea iubirea vietii lui se folosise de el ca sa-si ia permisul de rezidenta in State. Pe masura ce isi cladeste o cariera si este tot mai dezamagita de barbatii cam ciudati cu care iese la intalniri, Sandy se apropie tot mai mult de Aram, mai ales ca si copiii ei il indragesc, asa ca inevitabil cei doi sfarsesc prin a avea o relatie. Relatie care devine tot mai serioasa pana intr-un punct de cotitura… pe care n-o sa vi-l spun ca altfel va stric placerea. Ideea e ca Sandy are un moment de criza si il trimite pe june la plimbare, motivand ca diferenta de varsta dintre ei este exagerat de mare si ei nu au niciun viitor. Ramane de vazut daca mai exista totusi o sansa, daca iubirea nu tine cont de varsta si daca the rebound poate sa fie, totusi, The One.

Din pacate, The Rebound e genul de film care are doar 4-5 faze mai haioase si alea sunt puse in trailer, asa ca deja ai ras la ele cand ai vazut trailerul la cinema (eventual tot de 4-5 ori). Zeta-Jones are un personaj destul de bine conturat, insa cel intruchipat de Bartha este total de pe alta planeta: un tip dragut de 25 de ani, sensibil, neafemeiat, fara vicii, caruia ii plac copiii, ba chiar refuza un super job la o corporatie ca sa stea cu ei si cu Sandy – oh, please! Pe deasupra, chiar daca ambii sunt sarmanti pe cont propriu, Zeta-Jones si Bartha nu au niciun pic de chimie impreuna pe ecran si nu se potrivesc nici fizic – ea este mai inalta si chiar un pic mai masiva decat el, iar diferenta de varsta e totusi cam mare ca relatia sa fie credibila. Asta mi-aduce aminte de The Proposal, care trata cam acelasi subiect – relatia dintre o ea mai in varsta si un el mai mic – dar unde exista o potrivire foarte buna intre actori si unde scenaristii au creat situatii si replici cu adevarat haioase. Asta e, dupa cum am mai spus si in alte randuri, unul dintre cele mai grele lucruri pe lumea asta e sa faci oamenii sa rada… Asa ca eu una nu v-as recomanda sa iesiti din casa pe frigul asta pentru The Rebound. Mai bine va inveseliti cu un pahar de vin fiert!

Metro-n plex

Chiar daca imi place sa ma mentin la curent cu realitatea social-economica si politica din jurul meu, nu obisnuiesc sa scriu pe acest blog despre astfel de subiecte, deoarece cred ca toata lumea e satula de ele si in plus exista specialisti in domeniu care pot s-o faca mai avizat. Astazi insa m-am enervat groaznic cand am citit despre greva angajatilor de la Metrorex si am simtit ca trebuie sa ma descarc aici, asta ca sa nu ma duc maine dimineata si sa-l iau la bataie pe conductorul primului tren in care ma voi urca.

De 2-3 saptamani, pe televizoarele din statiile de metrou se tot difuzeaza un anunt amenintator, scris sobru cu alb pe negru, in care calatorii sunt avertizati ca dupa 15 noiembrie este posibil sa se declanseze greva generala deoarece nici acum nu s-a aprobat bugetul de cheltuieli pe 2009 si angajatii Metrorex nu isi pot negocia noul contract de munca. Asta este motivul oficial, insa astazi, citind in Capital si Evenimentul Zilei despre manifestatia pre-greva a metrorecsilor, ce-mi vad ochisorii? Salariatii Metrorex vor o marire de salariu de 26% care sa acopere inflatia si motiveaza ca in 2009 productivitatea le-a crescut cu 30%!

Acum, nu stiu cum e la Metrorex, insa la compania unde lucrez eu productivitatea se masoara impartind veniturile firmei la numarul de angajati. Logic, daca vrei sa cresti productivitatea, trebuie ori sa scazi cheltuielile (aici incluzand dat oameni afara, scazut salarii, taiat apa, cafea, pixuri si hartie igienica), ori sa maresti veniturile. In ambele cazuri, asta presupune anumite masuri planificate si implementate cu cap, dupa tot felul de calcule si indici. Or, as vrea sa stiu si eu ce masuri s-au implementat la Metrorex astfel incat sa creasca productivitatea? In niciun caz n-au fost dati oameni afara si nici nu le-au scazut salariile, ca altfel ar fi sarit de fund in sus mai de mult. Deci inseamna ca le-au crescut veniturile. Bun, dar asta s-a intamplat pentru ca au facut ei ceva anume ca sa atraga mai multi calatori? Nu, doar au marit costul cartelelor, iar oamenii au inceput sa foloseasca metroul in numar tot mai mare din trei motive: fie nu si-au mai permis sa mearga cu masina, fie i-a speriat traficul de suprafata, fie numeroasele santiere din Bucuresti au atras mai multi muncitori din provincie care se deplaseaza predominant cu acest mijloc de transport (si stiu despre ce vorbesc, ca geme metroul de ei in drum spre Pipera). Cu alte cuvinte, aceasta crestere a productivitatii cu care se lauda ei este doar un efect de conjunctura si nicidecum meritul unui management stralucitor sau rezultatul unei cantitati sporite de munca (nu s-au inmultit trenurile, nu s-a prelungit programul).

Alta motivatie pentru cererea maririi salariului este ca “nu vad lumina soarelui” sau “lucrez in schimburi” si “nu primesc decat 1500 de lei salariu”. Hello?! Pai stim cu totii ca exista medici rezidenti care castiga tot atat si salveaza vieti, nu dau cu ciocanul! Sa nu mai vorbim ca in nenumarate alte industrii (tot ce tine de productie, logistica, constructii) oamenii muncesc in conditii dificile, in ger sau canicula, in schimburi de noapte, cara chestii grele, inhaleaza toxine etc. Si sa fim seriosi, nici oamenii “de birou” care lucreaza in cubicule stramte fara ferestre pe la unele firme nu vad lumina soarelui 8-9-10 ore pe zi!

Acestea fiind zise, hai spuneti-o p-aia dreapta, dragi metrorecsi: faceti greva pentru ca puteti, pentru ca detineti monopolul in subteran si pentru ca stiti ca aveti asul in maneca: daca nu mai merge metroul, tot Bucurestiul va fi paralizat. Sunteti si voi in aceeasi gasca grasa si nesimtita de bugetari pentru care nu este criza, nu exista reduceri de personal, taieri din salariu, concedii fara plata. Toate masurile anti-criza se iau la privat, adica la cele cateva milioane de amarati care sustin toata Romania, toate pensiile, alocatiile, ajutoarele si salariile voastre. La privat nu exista sindicat, nu se dau sporuri de limba straina, lucru cu publicul si lucru la calculator (asta pare o gluma proasta dar la bugetari e valabila), s-au dat afara angajati cu sutele deodata iar cei ramasi au fost obligati sa munceasca dublu ca sa acopere lipsa colegilor, s-au taiat salariile si cu 35%, s-au dat concedii fortate fara plata, s-au eliminat orice prime, bonusuri sau alte beneficii. La stat, orice incercare de a se lua astfel de masuri se soldeaza cu greva, iar masura se amana pe termen nelimitat. Si mai nou, nu se intra in greva pentru ca li se ia ceva, ci pentru ca nu li se da mai mult.

Ma intreb cand si daca o sa moara vreodata la noi aceasta mentalitate socialista, in care ai impresia ca este datoria unei entitati mitice si nedefinite, Statul, sa-ti pastreze slujba pe viata doar pentru ca existi si in care nu tii cont de contextul economic atunci cand ceri mai multi bani. Ba mai mult, iti bati joc de oamenii care iti platesc tie salariul din taxele lor. Eu un singur lucru mai am de spus: daca Metroflexul intra in greva, imi iau liber de la serviciu in zilele alea (ca oricum imi va fi aproape imposibil sa ajung) si jur ca ma duc in piata unde vor fi demonstrantii ca sa arunc cu rosii si oua in ei!

Castele suedeze in nori suedezi

Ok, mai am putin si fac o obsesie pentru Suedia! Deja caut pe net cursuri de suedeza si fantasmez sa ma mut la Gotheborg. Si asta numai din cauza seriei Millenium, din care am citit, daca va mai amintiti, Barbati care urasc femeile si Fata care s-a jucat cu focul. In seara asta am terminat si ultimul volum din trilogie, Castelul din nori s-a sfaramat, si ma simt ca si cum tocmai m-as fi intors dintr-o vacanta si imi pare rau ca nu mai sunt acolo.

Castelul din nori s-a sfaramat are 853 de pagini (categoric nu e de luat in geanta si citit in metrou, la asemenea gabarit va poate dezloca un umar) si reprezinta partea in care i se face dreptate lui Lisbeth Salander, stiti voi, hackerita geniala si mizantroapa care mie mi-a devenit extraordinar de simpatica. Atat de simpatica, incat primele doua sute de pagini, in care ea a zacut la spital si n-a putut sa faca smecherii pe computer, mi s-au parut aproape fade. E drept si ca autorul face o relativ lunga istorie a politiei secrete suedeze, explicandu-ne cum s-a ajuns ca intr-un stat atat de civilizat sa se infiinteze o celula care sa se ocupe cu crime, rapiri si alte infractiuni, in scopul protejarii unor secrete de stat, iar pe mine ma cam plictiseste tot ce are de-a face cu politica si spionajul. Deci s-ar putea ca pe altii, mai interesati de subiect, sa nu-i plictiseasca aceste pasaje.

In orice caz, de indata ce Lisbeth Salander reintra in peisaj, cu ajutorul bravului ziarist Mikael Blomkvist care ii paseaza pe ascuns un computer Palm in camera de spital, actiunea se insufleteste subit si nu te mai lasa sa inchizi cartea decat cu mari regrete. Personajele pozitive si cele negative intra intr-un joc dur, periculos si rapid, avand ca miza demascarea sectiei ilegal constituite in cadrul politiei secrete suedeze si repunerea in drepturi a lui Lisbeth Salander, a carei singura vina fusese ca se nascuse dintr-un tata spion rus adapostit in Suedia, pentru acoperirea caruia Sectia comisese toate infractiunile posibile, incluzand internarea bietei fetei la casa de nebuni si incercarea de a o ucide.

Asta e doar firul narativ principal, pentru ca pe langa el mai sunt si alte firisoare si firicele, cum ar fi povestea de amor dintre Mikael si politista Monica Figuerola, odiseea fostei redactore-sefe de la Millenium la revista concurenta, condimentata cu amenintarile unui obsedat, incercarile Sectiei de a-l compromite pe Blomkvist sau escapada lui Lisbeth in Gibraltar, toate alcatuind o intriga complexa si savuroasa, cu mii de detalii minutios puse la punct.

Asa. Nu stiu ce sa mai scriu, acum ca s-a terminat trilogia si Stieg Larsson e mort, deci n-o sa mai citesc nimic de el. Si cand te gandesti ca planuia sa scrie 10 volume! Ce ghinion! V-am spus ca imi place de Lisbeth Salander?

Tanti Aglae in taior

Azi am chiulit de la serviciu! E drept, am chiulit cu aprobarea sefului pentru ca m-am dus la conferinta Marketing in Direct - eveniment care mi-a prilejuit o serie de meditatii profunde pe teme profesionale si profane, dintre care unele se vor transforma in articole pentru delectarea onoratului auditoriu de pe acest blog (deh, s-a discutat la conferinta si despre flatarea consumatorului ). Tema pe care o voi aborda in aceasta seara este un anume tip de comportament al participantului roman la conferinte (nu bag mana-n foc ca strainezii sunt mult mai rafinati, dar eu vorbesc despre ceea ce cunosc). Asa ca ma voi adresa in continuare acestui specimen.  

Tu, participantule la conferinte, esti in general antreprenor, director, consultant, manager sau alt gen de om de la care ma astept sa aiba un anumit nivel educational si financiar. Si intr-adevar, la o prima vedere vad ca esti civilizat, politicos, sosind intr-o masina buna, imbracat impecabil. Vorbesti elegant in jargonul tau profesional, schimbi carti de vizita cu gratie si ai interventii afectate in timpul workshopurilor. 

Totul se schimba cu 450 de grade (iertata fie-mi licenta poetica) in momentul crucial al lunch break-ului! Abia acum se vede ca motivul principal al participarii tale la eveniment este mancarea moca, iar managerul scrobit se transforma in tanti Aglae. Tu o faci mult mai subtil, insa nu cu mai putina nesimtire. De exemplu, sala in care s-a tinut conferinta de astazi avea doua iesiri: una in fata, in zona podiumului vorbitorilor, si una in spatele salii, ambele dand catre terasa unde ospatarii amenajasera mesele cu mancare, in timp ce inauntru se dezbateau subiecte fierbinti, cum ar fi daca avem cu adevarat marketing direct in Romania si daca avem, de ce nu-l masoara nimeni. Ei bine, treptat-treptat, tu si alti participanti din spatele salii ati iesit din sala pe terasa in timp ce inca se vorbea si se dezbatea si v-ati pus pe mancat. Va zaream siluetele cu farfurii in mana, indesand in voi aperitive si carnati. In momentul cand discutiile s-au terminat si restul lumii civilizate a iesit afara, recipientele cu mancare erau deja devastate, iar ospatarii strangeau farfurii lasate pe jumatate pline cu mancare. Inutil sa va mai spun ca ultimii care au iesit din sala nu au mai mancat decat paine goala si eventual vreo chiftea cazuta pe jos. De ce mi se pare asta asa o mare nesimtire, draga participantule chiftelofag, si dedic asa de mult spatiu acestui subiect? Nu e din cauza ca ma numar printre cei care au apucat doar doua chiftele , ci din trei motive, care sunt de fapt mai mult intrebari retorice:

1. De ce iti pierzi timpul participand la o conferinta care nu te intereseaza? Oare din cauza ca nu ai venit aici pe banii tai, ci cu invitatie sau cu bilet platit de companie, asa ca poti sa-ti bati joc fara pareri de rau? Daca ai fi platit tu intre 100 si 500 de euro ca sa ajungi aici, tot asa te-ai fi purtat? Si chiar nu ti se pare de interes o discutie despre perspectivele jobului tau?

2. De ce nu respecti speakerii din fata ta, care s-au pregatit temeinic si poate au si emotii, si te ridici ostentativ in timp ce ei vorbesc, trimitandu-le mesajul ca nu dai doi bani pe ce zic ei? Crezi cumva ca le stii pe toate, ca nu mai ai nimic nou de auzit sau de invatat? Crezi ca ai mai multa experienta decat un specialist britanic care facea marketing pe cand tu erai soim al patriei? Atunci pe tine de ce nu te-a invitat inca nimeni sa vorbesti la o conferinta?

3. De unde, pentru numele lui Dumnezeu, vine aceasta tentatie bolnava sa-ti umpli farfuria cu 5 straturi de mancare, din care de-abia ciugulesti si apoi o abandonezi aproape plina? Nu ai un salariu suficient de mare sa-ti cumperi de mancare? Esti cumva un aurolac sub acoperire care n-a mai mancat de o saptamana? N-ai auzit de conceptul sa iti pui in farfurie atat cat stii ca o sa mananci? Sau ne intoarcem la punctul 1 – “pentru ca e moca”?

Zau asa, mai participantule (sau participanto) in costum de firma, nu esti cu nimic mai bun(a) decat pensionarii care vin sa pupe moastele doar ca sa primeasca sarmale gratis. Macar lor le mai poti gasi scuze: lipsa de educatie, saracia, mentalitatea mostenita de pe vremea lui Ceasca… Dar tu ce scuza ai? A, si inca ceva: daca tanti Aglae vine la coada de la 3 dimineata ca sa aiba locul asigurat, tu, participantule, nu reusesti niciodata sa ajungi la timp. Chiar daca ti s-a comunicat in scris programul, chiar daca organizatorii au prevazut o ora de welcome coffee, sa zicem de la 9 la 10, tocmai in ideea sa ajunga toata lumea, tu, patruns de propria-ti importanta, ajungi inevitabil la 10 si un sfert si deranjezi pe toata lumea sau faci ca evenimentul sa inceapa cu intarziere. Probabil nu ai organizat in viata ta un eveniment si nu stii cate luni au muncit niste oameni pentru ca totul sa mearga snur in aceasta zi (asta incluzand si respectarea orarului de desfasurare).

Deci, sa recapitulam: vii tarziu, nu esti atent la ce se discuta si iesi din sala inainte de terminarea speech-urilor doar ca sa mananci. Parerea mea este ca, asa cum nu arati nicio forma de respect pentru organizatori, speakeri si ceilalti participanti, nu-ti respecti nici clientii. Probabil esti unul din acei marketeri care trimite un e-mail nesolicitat cu acelasi text la toata baza de date si crede ca a facut marketing direct, pentru ca 1. esti nepregatit si 2. esti interesat de forma, nu de fond. Esti, in esenta, doar o tanti Aglae ceva mai stilata…

Gilda, amenintata cu maritisul

In anul patru de facultate, Gilda impartea camera de camin cu o buna prietena, studenta la aceeasi facultate si fosta colega de liceu. Prietena avea un prieten, care avea un prieten proaspat despartit, asa ca s-a gandit el ca ar fi frumos sa fie cu totii prieteni si sa iasa in patru.  Prietenul prietenului a invitat-o de cateva ori pe Gilda in oras, ba o data chiar i-a schimbat si becul din camera intr-un act de cavalerism fara precedent, insa nu l-a inghiontit inima la mai mult si s-a intors la fosta prietena, cu care de altfel s-a si insurat. Gilda s-a ofticat, dar apoi l-a dat uitarii pana azi-noapte, cand a fost la nunta prietenei ei cu prietenul din facultate, nunta la care a venit, normal, si prietenul prietenului cu sotia. Moment in care Gilda s-a simtit razbunata si a avut o revelatie: si anume ca toate despartirile au un scop si nu e bine sa te agati de cel care vrea sa plece, deoarece asta e modalitatea destinului sa te protejeze de dezamagire si sa-ti scoata in cale ceva mai bun. In cazul de fata, Gilda a constatat ca prietenul care i se paruse un Fat-Frumos in facultate avea un inceput de chelie din aia nasoala, care inainteaza ca doua dare in varful capului, iar nevasta acestuia… well, Gilda n-o sa zica nimic rau de ea ca sa nu spuna careva ca e geloasa si doar o sa chicoteasca pe infundate. Deci asta li se intampla barbatilor care o parasesc pe Gilda: chelesc si se insoara cu femei plicticoase.

In alta dezordine de idei, in momentul aruncarii buchetului miresei, Gilda si alte trei demoazele nemaritate (a cincea se retrasese strategic la timp) au fost plasate la un perete si mireasa a azvarlit vanjos buchetul. Doua dintre demoazele au sarit in aer si s-au ciocnit, una si-a rupt si-o unghie, iar buchetul le-a scapat printre degete si a cazut in spatele lor, de unde Gilda, care nu facuse nicio miscare de prindere, s-a aplicat si l-a ridicat tacticoasa: “Care il vrea?”. Spre groaza ei insa, Gilda a fost nominalizata “urmatoarea mireasa a anului”  si i s-a pus valul miresei in cap and other very scary stuff. Gilda este acum terorizata si vrea sa stie daca cercetatorii britanici au facut vreun studiu din care sa reiasa, statistic vorbind, cate domnisoare de onoare care au prins buchetul s-au maritat. Oricum, Gilda ii avertizeaza pe barbatii din viata ei sa fuga de responsabilitate cat mai au timp, deoarece de acum incolo trebuie sa dea socoteala in fata instantei supreme: buchetul din bucatarie. Desigur, ramane si cealalta variabila de necontrolat – chelia…

Disclaimer: Gilda respecta optiunea altor oameni de a se casatori si se bucura cand acestia fac pasul cel mare, dar isi rezerva dreptul sa aiba dubiile si temerile ei personale.

Jurnalul lui tanti Aglae

Duminica, 4 octombrie. Azi prajeam peste, cu usa deschisa la apartament ca sa nu-mi afum carpetele cu Rapirea din Serai, si trageam cu urechea la stiri. Cand colo, ce aud? Duminica viitoare se aduc moastele sfintei…aaa… n-am inteles ce sfanta, dar ideea e ca se aduc niste moaste la catedrala de pe deal. Doamne, iti multumesc! Or sa ne dea sarmale gratis! Trebuie sa ma duc!

Luni, 5 octombrie. Azi am inceput un program de tonifiere si fortifiere in vederea pelerinajului meu de duminica la sarmale, pardon, la moaste. Trebuie sa fiu in cea mai buna forma, ca sa am putere sa-i inghiontesc si sa-i imping pe ceilalti credinciosi care ar putea sa-mi stea in cale. Asa ca m-am inscris la sala, la un program de cardio combinat cu tae bo. Instructorul a cam strambat din nas cand i-am zis ca am 68 de ani, dar cand i-am ars o palma prieteneasca peste spinare, a inteles ca pot face fata cu brio antrenamentelor.

Marti, 6 octombrie. Azi mi-am cumparat niste vitamine Centrum, un tub de unguent anti-artrita si niste ciorapi medicinali negri, decenti. De asemenea, de la magazinul salii de fitness mi-am luat niste batoane proteice si un borcan imens cu praf de proteine. Mai sunt mai putin de 5 zile pana la marele eveniment si mi-am propus sa beau shake-uri de proteine ca sa-mi intaresc musculatura. Se anunta aglomeratie mare!

Miercuri, 7 octombrie. Cand am iesit de la sala de fitness, am vazut pe un stalp un anunt pentru cursuri de actorie. Mi-am dat seama ca pelerinajul meu va fi televizat si ca trebuie sa dau bine pe sticla, asa ca am sunat si m-am programat la o sedinta. A fost extraordinar! Am invatat cum sa racnesc convingator “Mi-e rau! Oameni buni, nu mai impingeti!”, cum sa-mi dau ochii peste cap artistic, cum sa lesin si sa cad elegant fara sa ma lovesc si cum sa dau interviuri la teve cand or sa ma intrebe aia de ce mi s-a facut rau. Mi-am pregatit si discursul. “Nu mai exista frica de Dumnezeu! Oamenii sunt rai si m-au impins pana am ramas fara aer!” + par ravasit si lacrimi in ochi. O sa iasa minunat!

Joi, 8 octombrie. Oare cu ce ar trebui sa ma imbrac? Ultimele haine anti-sfasiere mi-au fost distruse la inaugurarea bisericii din cartier. Mosul ala nenoro…, pardon, Doamne, stiu ca nu e frumos sa vorbesc urat, dar mosul ala cred ca stia karate, altfel nu inteleg cum de m-am trezit in patru labe chiar inainte sa ajung la cazanul cu fasole, cu baticul peste ochi. A ierta e crestineste, dar eu n-am sa-l iert niciodata!

Vineri, 9 octombrie. Cred ca o sa-mi cumpar o pereche de pantofi de-astia, Naic, parca asa l-am auzit pe fi-miu zicand. Sau mai bine ii imprumut pe ai lui, n-o sa-si dea seama ca ii lipsesc cateva ore. Da, asa o sa fac. Tot el parca zicea si “Doar fa-o”, asa ca de ce nu, mai ales daca e in numele Domnului. Ciudat, de cand beau shake-urile alea de proteine mi s-au umflat muschii si sunt excitata tot timpul. Ptiu, necuratule, fugi de langa mine, eu ma pregatesc pentru un eveniment pios, da?

Sambata, 10 octombrie. Azi am avut ultimul antrenament. L-am batut pe instructor de i-a sunat apa-n cap, in timp ce strigam “Oameni buni, nu mai impingeti!!!”. La final l-am convins pe altul sa-mi arate o miscare de placare a adversarului ca la rugby. Acum sunt, in sfarsit pregatita pentru ziua cea mare! Mai am nevoie doar sa-mi fac rost de un scaunel.

Duminica, 11 octombrie. Azi a fost o zi mareata! M-am trezit de la ora 3 dimineata, m-am incaltat cu adidasii lui fi-miu, mi-am luat scaunelul si m-am postat la coada la moaste. Se stie ca o coada este cea mai buna retea de socializare si nu pierd niciodata ocazia sa ma asez la una sau chiar sa formez eu una. Mda, din pacate, au fost cativa concurenti care au venit inaintea mea. Data viitoare o sa ma trezesc la 2 si o sa fiu prima, ca atunci la coada la bilete la revelionul lui Vanghelie. Vai, ce amintiri frumoase! Am facut si lista! Mi-aduc aminte ca i-am dat si un upercut unei muieri cu tupeu care a vrut sa se bage in fata mea. Cica era in carje, dar am vazut eu cum le-a aruncat dupa ce a luat biletele si s-a dus in graba la o coada la medicamente unde venea televiziunea si trebuia sa lesine cineva. Dar sa nu divagam. Am stat 7 ore la coada, miscandu-mi scaunelul pe masura ce lumea inainta. A fost si o slujba, dar n-am auzit nimic pentru ca eram prea departe, tanti Lenuta povestea cati mici a bagat in ea la un eveniment electoral din parcul Izvor, iar o tiganca vindea flori si seminte in gura mare. Insa importanta e credinta interioara, nu? Pe la 12, cand coada a ajuns in curtea catedralei, lucrurile au scapat usor de sub control. Lumea a inceput sa freamate. Cineva mi-a dat un sut la scaunel si m-am trezit bajbaind pe jos dupa ochelari. I-am gasit si apoi i-am aplicat nesimtitului o lovitura fulger invatata la tae bo. Individul a inceput sa urle “Oameni buni, nu mai impingeti!” Asta m-a enervat groaznic. Pai era replica mea! I-am dat un cot in gura si l-am redus la piosenie si respect, apoi am profitat de uluirea lui si m-am bagat in fata. Am apucat sa pup ceva, nu mai tin minte daca erau moastele sau poseta unei cucoane care ma calca peste Naic cu tocurile cui, dar ideea e ca apoi m-am trezit la o alta coada, cea pentru sarmalele cu mamaliguta. Aici s-a vazut cat de mult a contat investitia mea in fitness, actorie, medicamente si batoane proteice. Practic, devenisem imuna la durere si nu mai tineam cont de imbranceli si ghionturi. Pe la mijlocul cozii, am tras aer in piept si mi-am tinut respiratia pana m-am invinetit, apoi m-am intins pe jos strigand cat ma tineau puterile “Lesin! Lesin!”. Am fost scoasa imediat afara din coada, o asistenta draguta mi-a dat apa si un aspacardin, iar o alta doamna binevoitoare mi-a adus si o portie dubla de sarmale pe care le-am mancat lejer, in cortul de prim ajutor, nu ca fraierii care se calcau in picioare la coada. Ei, cam asta e. Abia astept sa se mai organizeze vreo pupare de moaste, ceva. Si fi-miu nu s-a prins ca i-am imprumutat Naichii. Vedeti ce-nseamna sa fii un om credincios!!!

Leapsa corecta politic

Inspirata de leapsa cu povesti primita de Lady Io, care a ales sa se achite de “datorie” postand un basm in interpretarea trupei Divertis, m-am gandit sa profit si eu ca sa abordez unul din subiectele mele preferate (not): corectitudinea politica. Unii dintre voi stiu cat de mult ma scoate din minti apreciez limbajul de lemn folosit cu precadere in politica si afaceri pentru a rosti cu mare ipocrizie delicatete adevaruri incomode si urate, gen “collateral victims” pentru a desemna femei si copii ucisi din greseala in bombardamente sau “equal opportunities employer” pentru a sugera ca intr-o companie nu se angajeaza oamenii dupa merite, ci in functie de respectarea planului cincinal la minoritati.

Dar pentru ca am pornit de la ideea de povesti, hai sa nu devenim prea seriosi si sa vedem cum ar suna un basm cunoscut povestit in limbaj corect politic. Iata, de exemplu, cum ar face Cenusareasa cunostinta cu zana care o trimite la bal:

“Deodata, Cenusareasa vazu ca o strafulgerare de lumina si se pomeni dinaintea ei cu un barbat imbracat in haine largi, din bumbac 100%, care purta pe cap o palarie cu boruri largi. [...]

- Buna, Cenusareaso. Eu sunt persoana insarcinata sa fiu zana ta buna, sau, daca preferi, ingerul personal imputernicit sa te asiste. Si zi asa, ai vrea sa te duci la bal, ai? Si sa devii o prizoniera, lesne de manipulat, a conceptului masculin de frumusete? Sa te sufoci intr-o rochie prea stramta, care sa-ti sugrume circulatia? Sa-ti strangi picioarele ca-ntr-o menghina in pantofi cu toc cui, care or sa-ti distruga structura osoasa? Sa-ti vopsesti fata cu substante chimice si cu farduri care au fost testate pe animale de natura non-bipeda?

- O, da! Neaparat, ii raspunse ea instantaneu.”

Sau, cum ar decurge drumul Scufitei Rosii prin padure:

“Scufita Rosie isi lua cosul si porni la drum prin padure. Multi oameni considerau padurea ca pe un loc plin de pericole si amenintari, de aceea nu puneau niciodata piciorul acolo. In ciuda acestui fapt, Scufita Rosie avea suficienta incredere in sine si in sexualitatea ei crescanda, incat sa nu se lase intimidata de asemenea cliesee freudiene. [In momentul cand lupul o acosteaza, spunandu-i ca padurea nu e un loc sigur pentru fetite, iata ce raspunde Scufita:]

- Consider remarca ta sexista extrem de jignitoare, insa prefer s-o ignor, gandindu-ma la statutul bine cunoscut de proscris al societatii pe care-l ai, din cauza caruia stresul te-a obligat sa elaborezi aceasta viziune personala despre lume si viata, care este cu totul valabila. “

Am dat aceste citate dintr-o carte dementiala de James Finn Garner: Povesti corecte politic de adormit copiii. Gasiti acolo cam toate povestile cunoscute, rescrise intr-o maniera care te face pe alocuri sa razi cu lacrimi, cum ar fi: Persoana adormita de o frumusete peste medie sau Rudolf, renul hiperdezvoltat nazal. Este cel mai bun manifest anti-limba de lemn pe care l-am citit pana acum, care ne atrage atentia ca exprimarea noastra este grav afectata de cliseele impuse din afara, clisee care incet-incet ne afecteaza si gandirea, si libertatea de expresie. Asa cum scrie si in recenzia cartii de pe coperta 4, parca incepe sa ne fie dor de vremurile cand zanele nu vorbeau ca ONG-urile iar balaurilor nu le pasa de egalitatile de sanse si ii hapaiau linistiti pe printii care se aventurau in padure. Personal, cred ca un concept cu intentii bune, menit sa protejeze minoritatile si sa evite discriminarea de orice fel, a devenit un fel de bau-bau impins pana la limita ridicolului, un fel de spoiala cu sclipici aplicata generos cu bidineaua peste lucruri pe care vrem sa le ascundem sau sa le prezentam deformat si chiar un mod de a discrimina oamenii “normali”, care nu se incadeaza in nicio minoritate.  

Asa ca va invit sa vorbiti liber, sa spuneti si sa faceti ceea ce simtiti (fara sa deranjati sau jigniti pe nimeni, dar nici cu teama aberanta de incorectitudine politica), sa va bucurati de povesti asa cum au fost ele spuse din mosi-stramosi si sa va pastrati spiritul tanar si creativitatea neingradita. Iar eu va promit ca n-o sa-mi schimb niciodata titlul blogului in Teambuilding cu persoanele dezavantajate pe verticala…

Pe cine pacalim?

Desi nu mai sunt de mult la facultate, eu stiu intotdeauna cand este sesiune datorita colegilor care vin la mine sa le fac proiectele si lucrarile de marketing pentru “scoala”. Deoarece confunda marketingul cu o miiiica parte a sa (promovarea), sau din alte motive care imi scapa, multi oameni considera ca acesta e un subiect de studiu foarte usor, cu mult bla-bla si nimic concret, asa ca toata lumea e studenta la marketing, de la agentul de vanzari pana la responsabilul administrativ si de la lucratorul de la coletare pana la seful de depozit. Culmea e ca, desi unii au absolvit deja, continua sa lucreze pe postul pe care erau inainte, adica nu si-au cautat (sau nu si-au gasit un job in marketing).

Ca marketingul nu e un subiect usor o dovedeste faptul ca niciunul dintre cei mentionati nu este vreodata in stare sa rezolve nici cele mai elementare teme primite, cum ar fi sa descrie micromediul companiei in care lucreaza (i.e. furnizori, clienti, concurenti, organisme publice) si atunci se infiinteaza sfiosi la mine ca sa-i scot din incurcatura. Sa nu mai vorbim cand ajungem la strategii de pret sau de pozitionare pe piata. Si nu, “penetrare” nu se refera la ce credeti voi, nebunaticilor!

Colac peste pupaza, astfel de oameni, care se bazeaza pe altii sa le faca proiectele, au un singur raspuns la intrebarea “Cand iti trebuie?” si acesta este “Maine” sau, in cel mai fericit caz, “Poimaine”. Am avut de curand un caz cand a trebuit (la rugamintea unui personaj important), sa ajut o domnisoara, vanzatoare la magazin, sa-si faca de pe o zi pe alta un proiect urias cu analize SWOT, descrierea proceselor de management din companie etc.

Si ca si cum nu ar fi de ajuns, ma mai trezesc si cu solicitari sa semnez adeverinte ca X din depozit a facut practica 6 luni in departamentul de marketing unde a dat dovada de mult talent si vaste cunostinte. Si sa-mi astern pe hartie drept garantie numele, telefonul, adresa de e-mail si onoarea.

Acum, va rog sa nu ma intelegeti gresit. Nu este nimic rau sa-ti doresti sa avansezi in viata, sa fii mai mult decat vanzatoare sau coletatoare, sa ai un job mai bun si sa castigi mai multi bani. Dimpotriva, admir si respect oamenii ambitiosi. Problema e: cum isi inchipuie ei ca or sa se dezvolte si ca or sa faca fata chiar si unui interviu de angajare (sa nu mai vorbim de un job real) daca nu pot sa gandeasca cu mintea proprie si sa puna in aplicare niste chestii de baza pe care le invata la facultate? Mai mult, consider ca este vina lor ca procesul de recrutare in Romania este pur si simplu intunecat si sufocat de mii de astfel de absolventi, de la facultati private sau de stat, care eventual mai vin si blindati cu “recomandari” ca au facut practica sau cu note mari la proiecte muncite de altii. Din cauza lor, CV-ul unui om decent, destept, care chiar a invatat, se poate pierde printre sutele de aplicatii trimise, de exemplu, pe un site de recrutare si il poate face si pe recrutor sa piarda o gramada de timp chemand la interviu oameni nepregatiti. [Nu ca la noi toti recrutorii ar fi si ei la cele mai inalte standarde profesionale, dar asta e deja alt subiect.]

Si sa nu credeti ca eu sunt vreo sfanta care a invatat tot ce i s-a predat si si-a facut intotdeauna lucrarile si proiectele la timp, la scoala sau la birou. Nu, si eu am invatat numai la materiile care mi s-au parut utile (mai ales la master), si eu sufar uneori (sau deseori) de sindromul de procrastinare si ma scald apoi in adrenalina dead-line-ului, dar diferenta e ca mi-am asumat intotdeauna amanarea si nu m-am dus niciodata pe capul cuiva cu rugamintea sa faca ceva pentru mine “urgent”, adica “pana maine” sau eventual “pana ieri”. Si mai ales, nu as putea vreodata sa ma prezint la un examen cu o lucrare facuta de altcineva. Pana la urma, pe cine pacalesc aici: pe ceilalti sau pe mine insami? Daca nu pot sa simulez fara ajutor o aplicatie de business, daca nu pot sa-mi fac o planificare a timpului, voi putea oare s-o fac cand voi lucra la o companie, cu bugete, targeturi si o echipa de indrumat? I don’t think so!

Cred ca oamenii care nu sunt in stare sa se autoevalueze corect si cinstit cu privire la ce si cat pot face, se mint singuri daca isi inchipuie ca trecerea printr-o forma de invatamant pe modelul “gasca prin apa” sau cu false recomandari ii va ajuta sa avanseze cu ceva in viata. Ei sunt cei care ingroasa apoi randurile “somerilor de lux cu studii superioare”. Mai cred si ca este important sa te gandesti ce-ti place sa faci in viata si sa-ti alegi facultatea in functie de talente, interese si vocatie, nu dupa taxa de scolarizare sau faptul ca “e la moda” (marketing, management, relatii internationale, PR… stiti voi). Mai bine sa fii o coafeza exceptionala sau un instalator priceput care nu mai face fata solicitarilor (si castiga si o groaza de bani, by the way), decat sa visezi ca o sa fii manager in timp ce diploma ti se prafuieste pe-un raft si tu tot vanzatoare la butic ai ramas. Insa cati sunt dispusi sa faca acest mic exercitiu de sinceritate cu ei insisi?